M-AM ÎNTORS ÎN VILA MEA DUPĂ 3 LUNI ȘI MI-AM GĂSIT BĂIATUL DE 7 ANI ABANDONAT ÎN SUBSOL

Am rămas nemișcat câteva secunde. Îl priveam pe Matei și parcă nu-l recunoșteam. Acela nu era copilul meu plin de energie, cel care îmi alerga mereu în brațe râzând. În fața mea stătea o umbră a acelui băiețel. O umbră flămândă, speriată și singură.

M-am apropiat încet, dar el s-a tras înapoi, ca un animal rănit. Inima mi s-a făcut bucăți. M-am aplecat și am întins mâna. „Gata, tati e acasă”, am zis, dar vocea mi s-a frânt la jumătate.

Mirosul din jur era greu, dar nu-mi mai păsa. L-am luat în brațe, iar corpul lui mic tremura ca o frunză. Atunci am știut că cineva trebuia să plătească. Soția mea, Ana, trebuia să fi fost aici. Plecasem știind că ea va avea grijă de tot. Unde era?

Am urcat cu el în brațe, am deschis frigiderul, dar era gol. Pe blat, o cană murdară și o farfurie cu resturi mucegăite. Matei a oftat ușor. „Mami nu mai vine…”

Am simțit cum îmi înțepenesc degetele pe mânerul cănii. În minte îmi răsunau cuvintele lui, fiecare ca o lamă rece. Am fugit în birou și am deschis laptopul. Camerele de supraveghere. Trebuia să văd ce s-a întâmplat.

Pe ecran, imaginile rulau încet, ca un coșmar care se dezvăluia în fața mea. Într-o zi, ea a ieșit cu un bărbat necunoscut. În alta, îl închidea pe Matei în subsol. Apoi… a plecat. Trei luni. Trei luni în care copilul meu trăise acolo, singur, cu frica drept tovarăș.

Am simțit cum tot ce era bun în mine se topește. Mânia mi s-a urcat în vene ca un foc mocnit. M-am dus în dormitor, am tras o geantă veche de sub pat și am scos un pistol pe care nu-l mai atinsesem de ani. Nu mai gândeam limpede. Tot ce știam era că ea trebuie să plătească.

Dar când Matei a intrat în cameră, cu ochii mari și goi, am înțeles. Răzbunarea nu-l va face să râdă din nou. Nu-i va reda copilăria furată.

Am aruncat pistolul în șemineu. Flăcările l-au înghițit, iar eu am simțit cum lacrimile, pentru prima oară după ani întregi, mi se rostogolesc pe obraji. M-am aplecat și i-am promis: „Nu te mai las niciodată singur. Jur.”

Zilele următoare au fost un iad. Matei nu vorbea. Se trezea noaptea țipând, ascunzându-se sub pat. Mânca doar câteva înghițituri, apoi se uita mereu spre ușă, ca și cum s-ar fi așteptat ca cineva să intre. Am chemat un psiholog pentru copii, o doamnă blândă care venea de două ori pe săptămână. Mi-a spus că timpul e singurul care-l poate vindeca.

Așa că am început și eu să mă vindec alături de el. Am renunțat la afacerea din Dubai. Am vândut mașinile scumpe, costumele, ceasurile. Am cumpărat o casă mai mică, într-un cartier liniștit, aproape de un parc. În fiecare dimineață mergem împreună să hrănim porumbeii.

Matei încă are zile în care nu vorbește, dar uneori, când îl aud chicotind în timp ce se dă în leagăn, știu că nu am pierdut totul.

Am pierdut un imperiu, dar mi-am recâștigat fiul. Și, odată cu el, am învățat că uneori cea mai mare răzbunare nu e să distrugi, ci să reconstruiești.

Pentru că dragostea unui tată poate ridica din ruine chiar și o lume arsă de durere.