Soțul meu tot rostea numele altei femei în somn timp de trei săptămâni

La capătul celălalt al firului s-a făcut liniște.

O secundă.

Două.

Apoi o voce caldă, ușor răgușită, a răspuns:

– Poftim?

Am înghițit în sec. Inima îmi bătea atât de tare încât aveam impresia că se aude prin telefon.

– Sunt Raluca. Soția lui Andrei. Cred că… cred că ar trebui să vorbim.

Altă pauză.

– Nu știu ce să vă spun… cred că e o greșeală, a zis femeia.

Greșeală?

– Andrei vă are în telefon salvată cu inimioare. Vă strigă numele în somn de trei săptămâni. Dacă e o greșeală, aș vrea să înțeleg care.

Respirația ei s-a schimbat.

– Doamnă… eu am 62 de ani.

Am încremenit.

– Cum?

– Mă cheamă Marlena Popa. Sunt învățătoare pensionară. L-am avut pe Andrei elev în clasa a patra.

Mi s-a făcut pielea de găină.

– Poftim?!

– M-a căutat acum o lună. Mi-a spus că voia să mă revadă. Că în copilărie l-am ajutat mult. Că… dacă nu eram eu, poate nu termina școala.

M-am așezat pe marginea patului.

– Și inimioarele?

Femeia a oftat ușor.

– Eu nu am inimioare la nimeni. Poate le-a pus el… din drag.

Mintea mi se învârtea.

– De ce v-a căutat?

– Pentru că mama lui a murit când era mic. Iar tatăl… nu prea era prezent. Stătea mai mult singur. Venea la școală flămând uneori. Îi puneam pachet în ghiozdan fără să știe ceilalți copii.

Am simțit cum ceva se rupe în mine.

Andrei nu vorbise niciodată prea mult despre copilăria lui. Știam că nu fusese ușoară. Dar atât.

– A venit la mine luna trecută, a continuat Marlena. Mi-a spus că are o viață bună, că e căsătorit, că e fericit. Dar că de fiecare dată când îi e greu, își amintește cum îi spuneam: „Poți mai mult de atât.”

Mi-au dat lacrimile.

– Nu e nimic nepotrivit, doamnă, a spus ea ferm. Dacă vă face bine, veniți la mine. Vă arăt mesaje. Vorbim față în față.

A doua zi, m-am dus.

Un apartament vechi, curat, cu mileuri pe masă și miros de cozonac. Pe perete, diplome îngălbenite.

Mi-a arătat conversațiile.

Niciun cuvânt nepotrivit. Doar recunoștință.

„Sărut mâna, doamna învățătoare.”

„Vă mulțumesc că ați avut răbdare cu mine.”

„Mi-ați schimbat viața.”

La final, un mesaj trimis cu trei săptămâni în urmă:

„Sunt epuizat. Dar îmi amintesc că mi-ați spus că pot fi bărbatul care își ține familia unită.”

Am închis telefonul cu mâinile tremurânde.

– Uneori, a spus Marlena, copiii care n-au fost iubiți destul, caută în vis locul unde s-au simțit în siguranță.

Am plecat de acolo cu altă inimă.

În seara aceea, când Andrei a adormit, m-am uitat la el altfel.

Nu ca la un trădător.

Ci ca la un copil care nu a fost ținut destul în brațe.

Când a murmurat din nou „Marlena”, nu l-am mai trezit.

L-am strâns eu în brațe.

Dimineața, i-am spus că știu.

La început s-a albit la față. Apoi i-am spus tot.

A plâns. Pentru prima dată în fața mea.

– Mi-a fost rușine să-ți spun cât de mult m-a marcat. Mi-era teamă că o să par slab.

– Slab e cel care minte, i-am spus. Nu cel care își amintește cine l-a salvat.

În weekend, am mers împreună la Marlena, cu un buchet mare de flori și o cutie de bomboane.

Andrei i-a sărutat mâna.

Eu i-am mulțumit.

În drum spre casă, m-a prins de mână.

– Îmi pare rău că n-am avut curaj să-ți spun.

– Îmi pare rău că n-am avut răbdare să întreb altfel, i-am răspuns.

În noaptea aceea, n-a mai rostit niciun nume.

Doar m-a strâns mai tare.

Și pentru prima dată în trei săptămâni, am dormit liniștită.