În urmă cu doi ani, am devenit proprietara casei de la lac care i-a aparținut bunicii mele

Am ajuns la lac vineri seara, pe înserat. Cerul avea culoarea aceea movuliu-cenușie pe care o știam din copilărie. Aerul mirosea a apă și a lemn ud.

Andrei a coborât din mașină cu un zâmbet larg, ca un om care vine într-un loc drag. A luat geanta din portbagaj și m-a prins de mână.

— Ce bine că ne-am hotărât, mi-a spus. Aveam nevoie de asta.

Am încuviințat din cap. Avea dreptate. Aveam nevoie. Dar nu în felul în care credea el.

Casa era exact cum o lăsasem. Curtea tunsă, foișorul vopsit, iar pe prispă, mușcatele roșii. Doar că, de data asta, fiecare colț îmi amintea de imaginile din telefon. De râsul ei. De lumânările mele aprinse pentru altcineva.

Am intrat și am lăsat luminile stinse câteva secunde.

— Ții minte? am întrebat încet. Bunica spunea că o casă trebuie salvată întâi cu liniște.

A râs. Nu știa că liniștea aceea avea să-l apese.

Am pregătit cina simplu: roșii din grădină, brânză de la tanti Maria din sat, pâine caldă luată de pe drum și o sticlă de vin. Exact ca în seara în care fusese cu ea.

L-am privit cum se așază pe canapea. Pe canapeaua bunicii.

— Ce faci? m-a întrebat. De ce te uiți așa la mine?

— Mă gândesc, am spus calm, cât de ușor e să minți când crezi că nu te vede nimeni.

A încremenit pentru o fracțiune de secundă. Dar și-a revenit repede.

— Ce vrei să spui?

M-am ridicat fără grabă și am luat telecomanda din sertar. Am pornit televizorul. Nu pe posturi. Pe aplicația camerelor.

Imaginea din urmă cu două săptămâni a apărut clar, pe tot ecranul.

El. Ea. Lumânările mele.

Pentru prima dată de când îl știam, Andrei a rămas fără replică. Fața i s-a albit. A deschis gura, dar nu ieșea niciun sunet.

— Pot să explic… a început în cele din urmă.

— Nu, i-am spus. Nu mai e nimic de explicat.

Vocea mea era calmă. Atât de calmă încât m-a surprins și pe mine.

— Știi ce doare cel mai tare? am continuat. Nu că m-ai înșelat. Ci că ai făcut-o aici. În singurul loc care conta pentru mine.

A lăsat capul în jos.

— A fost o prostie. N-a însemnat nimic.

Am zâmbit amar.

— Pentru tine poate n-a însemnat nimic. Pentru mine a însemnat sfârșitul.

Am mers în dormitor și am adus un plic. L-am pus pe masă, în fața lui.

— Ce e asta? a întrebat, cu voce stinsă.

— Actele de divorț. Și evaluarea apartamentului din oraș.

S-a uitat la mine speriat.

— Ce evaluare?

— Apartamentul e pe numele meu. Moștenirea bunicii a fost doar a mea. Iar casa asta… la fel.

Am inspirat adânc.

— Mâine dimineață pleci. Mașina rămâne aici. E cumpărată din banii mei. Te duc eu la gară.

A început să protesteze. Să spună că putem repara. Că greșelile se iartă. Că lumea ce o să zică.

— Lumea o să zică ce vrea, am spus. Eu trebuie să pot dormi liniștită.

Noaptea aceea a fost lungă. El a stat în sufragerie. Eu în dormitorul bunicii. Nu am plâns nici atunci. Ciudat, dar mă simțeam ușoară. De parcă o greutate veche se desprinsese de pe pieptul meu.

Dimineața, lacul era liniștit ca o oglindă. L-am dus la gară în satul vecin. Nu ne-am mai spus nimic. La coborâre, a încercat să mă atingă.

M-am retras un pas.

— Ai avut totul, Andrei. Și n-a fost suficient.

Trenul a plecat încet, scârțâind pe șine. L-am privit până a dispărut după curbă.

Când m-am întors la casă, am deschis toate geamurile. Am strâns lumânările, am spălat canapeaua, am schimbat fețele de pernă. Am făcut curat nu doar în camere, ci și în mine.

Spre seară, m-am așezat pe ponton cu o cană de ceai. Apa sclipea în lumina apusului. Pentru prima dată după mult timp, liniștea nu mă apăsa.

Casa era din nou a mea.

Viața mea era din nou a mea.

Și am înțeles ceva simplu: uneori pierzi un om, dar te regăsești pe tine. Iar asta valorează mai mult decât orice jurământ spus în fața altarului.

În seara aceea, la lac, n-am mai fost soția nimănui.

Am fost, în sfârșit, eu.