Nepoata mea a terminat facultatea.

…că mașina fusese cumpărată pe datorie, iar cealaltă bunică nu avea de gând să plătească ratele.

În timp ce îmi beam cafeaua de dimineață, am primit un telefon de la fiica mea. Plângea. Mi-a spus că mașina pe care o primise fata fusese luată pe numele lor, cu o hârtie de datorie semnată, și că deja sunau cei de la bancă.

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Cu o zi în urmă mă simțisem umilită pentru că darul meu părea prea mic, iar acum realitatea era cu totul alta.

Am stat câteva minute în tăcere, ținând cana caldă între palme. Mi-am amintit de serile când o învățam pe nepoata mea să croșeteze, cum se încurca în fir și râdea, cum îmi spunea „bunico, tu ești cea mai răbdătoare din lume”. Lacrimile mi-au curs fără să le pot opri.

Mai târziu, am aflat că nepoata mea fusese devastată când și-a dat seama de adevăr. Mașina fusese ridicată de la poartă, iar ea se simțea rușinată și trădată. Nu știa că eu aflasem tot.

După câteva zile, am primit o vizită neașteptată.
A intrat în curte, cu ochii roșii și o cutie în mână.
Era cutia în care pusese darul meu croșetat — o eșarfă din bumbac fin, lucrată cu grijă în serile de iarnă.

„Bunico, îmi pare rău…”, a spus ea, tremurând. „Am fost o proastă. Am crezut că valoarea unui cadou se măsoară în bani. Dar când am pierdut tot, mi-am dat seama ce contează cu adevărat.”

A scos eșarfa și a pus-o în jurul gâtului. „Mi-ai făcut ceva cu suflet, ceva ce nu se cumpără.”

Mi-au dat lacrimile, dar de data asta erau lacrimi calde, de bucurie. Am îmbrățișat-o strâns și i-am șoptit: „Dragostea nu are preț, draga mea. Ce e făcut din inimă rămâne mereu.”

De atunci, vine des pe la mine. Stăm la povești, croșetăm împreună, bem ceai și râdem. Nu mai vorbește despre lucruri scumpe, ci despre vise, prieteni, și despre cum vrea să ajute alți tineri care nu au avut norocul ei.

Uneori o privesc și mă gândesc cât de ușor putem judeca greșit. O mașină poate dispărea într-o clipă, dar o amintire caldă, o mână întinsă și o vorbă bună rămân toată viața.

Câteodată, când mergem la piață, poartă eșarfa mea.
O prind vântul și se mișcă ușor, iar ea zâmbește spre mine: „Uite, bunico, am cea mai frumoasă eșarfă din lume.”

Și atunci îmi dau seama că nu trebuie să ai bani mulți ca să oferi ceva cu adevărat valoros. Trebuie doar să pui inimă.