SOȚIA MEA A REFUZAT ÎNTOTDEAUNA SĂ FACĂ DUȘ CU MINE

Am înghețat. Tonul acela… nu fusese niciodată al Ifunwei. Era ca și cum altcineva vorbea dincolo de ușă, cineva care nu era uman. M-am dat înapoi încet, cu inima bubuind în piept.

Nu i-am spus nimic în acea seară. A ieșit din baie la fel de strălucitoare, cu ochii roșii și fața calmă. A zâmbit vag și s-a dus în dormitor, unde s-a culcat fără alte cuvinte.

Dar în noaptea aceea, n-am dormit. Am stat întins, cu ochii spre tavan, întrebându-mă cine era femeia de lângă mine. Ce ascundea?

A doua zi, am plecat mai devreme la lucru. Dar în loc să merg la birou, m-am oprit în satul bunicilor mei. Acolo trăia mătușa Niculina, femeie trecută prin viață, cunoscută în toată zona ca „vindecătoare” — o femeie care cunoștea semne, descântece și blesteme.

I-am povestit totul. N-a clipit. Doar a dat din cap.

— Nu e om, băiete. Dacă apa o arde, dacă ploaia o sperie… trage din neam de duhuri vechi. E ceva ce a trecut de la mamă la fată.

— Ce pot face? am întrebat cu disperare.

— Trebuie să-i rupi taina. Să o prinzi în mijlocul apei, dar să nu fie voința ei. Numai așa își va arăta adevărata față.

Am plecat de acolo cu o sticlă de apă sfințită și un plan.

Seara, Ifunwa era în bucătărie. Tocmai se apleca spre dulap când, cu inima tremurând, am stropit-o cu apa din sticlă.

A țipat. Un urlet ascuțit, străin. A căzut în genunchi, iar pielea ei — pielea perfectă, netedă — a început să se crape. Nu ca arsă, ci ca o mască de lut care se sfărâmă.

Sub ea, nu era carne. Era o lumină ciudată, lichidă, ca aurul topit. Iar ochii — ochii ei deveniseră albi, fără iris, fără viață.

— Ai greșit, — a șuierat ea. — Acum știi. Dar nu poți spune nimănui.

Am luat-o de braț, tremurând, și am zis o rugăciune pe care mătușa mi-o dăduse. Cuvintele au ars limba, dar au luminat camera. Ifunwa s-a zvârcolit, apoi s-a prăbușit pe podea, fără cunoștință.

Când s-a trezit, nu mai era aceeași. Nu mai avea amintiri. Se uita la mine ca un copil pierdut. Iar din trupul acela rece și frumos nu mai izvora nimic înfiorător.

M-am rugat nopți la rând să nu fi pierdut femeia de care mă îndrăgostisem. Și, într-un fel, nu am pierdut-o.

Dar nu am mai glumit niciodată cu apa.

Și în fiecare seară, aprind o lumânare și mulțumesc Celui de Sus că adevărul, oricât de greu ar fi, e mai bun decât o minciună lucioasă.