„Pot să vă fac curat în casă pentru o farfurie cu mâncare?”

Dimineața i-a găsit pe amândoi într-o liniște grea. Soarele pătrundea printre perdelele albe, iar aroma de cafea proaspătă umplea casa. Lia râdea în bucătărie, cu obrajii plini de ciocolată, în timp ce servitoarea o învăța să spună „mulțumesc” corect.

Julian o privea de la distanță. Fetița avea un fel de lumină în jurul ei. Parcă tot ce fusese gol în el ani de zile se umplea acum, doar privindu-i zâmbetul.

Elena, în schimb, stătea în prag, nesigură. Se simțea ca un musafir într-o viață pe care o părăsise cândva. Purta haine curate, dar privirea îi trăda oboseala anilor de luptă.

— Nu trebuia să faci atâta mâncare — a spus ea încet. — Nu suntem obișnuite cu mese ca astea.

Julian a zâmbit ușor. — O femeie care a luptat cu boala și a crescut un copil singură merită mai mult decât o felie de pâine.

Elena a coborât privirea. — Poate, dar nu merit mila ta.

— Nu e milă — a spus el ferm. — E recunoștință. Pentru că mi-ai dat o fiică… și pentru că ești în viață.

Cuvintele lui au rămas atârnate între ei.

După micul dejun, Lia a adormit pe canapea, iar Julian a propus să o ducă la medicul familiei. Elena a ezitat, dar a acceptat. În cabinet, medicul a privit analizele vechi ale femeii și a zâmbit larg.

— Doamnă, sunteți o luptătoare. Nu mai e urmă de boală.

Elena a izbucnit în lacrimi. Ani de frică și durere se risipeau în câteva cuvinte. Julian i-a luat mâna și a strâns-o ușor. Pentru prima dată după mult timp, ea nu a retras-o.

Pe drum spre casă, ploaia s-a oprit. Cerul părea curățat, limpede.

— Ce ai de gând acum? — a întrebat el.

— Nu știu. Poate o cameră mică undeva, un loc de muncă. Nu pot trăi din mila ta, Julian.

— Nu vreau să trăiești din mila mea. Vreau să trăiești cu mine — a spus el simplu.

Ea l-a privit uimită. — Asta… nu mai e viața ta, Julian. Ai lumea la picioare, iar eu vin din altă lume.

El a râs scurt. — Lumea mea n-a însemnat nimic fără tine.

Când au ajuns acasă, Lia s-a trezit și a fugit direct în brațele lui Julian. „Tati”, a zis cu un accent stâlcit. Femeia a încremenit.

Julian a închis ochii o clipă, simțind cum i se umezește privirea. — Poate are dreptate, a spus el.

Elena a lăsat capul în jos, dar un zâmbet abia vizibil i s-a așezat pe buze.

Seara, în timp ce fetița dormea, Julian a aprins din nou focul în șemineu.

— N-am să te mai las să pleci, Elena. Nici dacă vrei.

Ea s-a așezat pe fotoliul din fața lui. — Oamenii se schimbă. Poate n-aș mai fi femeia de care te-ai îndrăgostit.

— Poate, dar ești femeia pe care o iubesc și acum. Și mama fiicei mele.

Tăcerea s-a așezat între ei, dar de data asta nu mai era grea. Era caldă, vie.

Elena și-a întins mâna și a atins palma lui. — Mi-ai dat o a doua șansă fără să-mi ceri nimic. Nu știu dacă merit, dar o să încerc să nu te mai rănesc.

Julian i-a zâmbit. — Nu mai e despre merite. E despre începuturi.

A doua zi, în zori, Lia a venit alergând în dormitor cu un desen: trei oameni ținându-se de mână, sub un soare mare și un curcubeu stângaci.

„Asta e familia mea”, a spus ea mândră.

Elena și Julian s-au privit în tăcere. Și în clipa aceea au știut amândoi că, după ani de durere, pierdere și singurătate, viața le dăduse o nouă șansă — una pe care, de data asta, nu aveau s-o mai irosească.