Tocmai terminasem facultatea, cu diplomă în Economie

M-am apropiat încet de ghiveci.

Nu era mare lucru — un ghiveci vechi, crăpat pe margini, cu pământ uscat și tare ca piatra. Dar felul în care stătea înclinat îmi dădea o senzație ciudată.

Parcă cineva îl mutase cu grijă… nu ca și cum ar fi căzut de la vânt.

M-am uitat în jurul curții.

Gardul era mic și ruginit. Poarta era încuiată. Nimeni nu ar fi putut intra fără să facă zgomot.

„Probabil l-am atins eu ieri”, mi-am spus.

Dar în mintea mea ceva nu se lega.

Am apucat ghiveciul cu ambele mâini ca să-l îndrept.

Era mai greu decât mă așteptam.

Când l-am mișcat puțin, partea crăpată s-a desprins complet.

Ghiveciul a căzut pe o parte și s-a spart în două.

Pământul uscat s-a revărsat pe jos, ca o pulbere maronie.

Am oftat.

— Perfect… încă o mizerie de curățat, am murmurat.

M-am aplecat să adun pământul cu mâinile.

Și atunci am simțit ceva tare sub degete.

Am scos bucata din pământ.

Era un colț de metal.

Am dat pământul la o parte mai repede.

Sub rădăcinile uscate ale plantei era o cutie mică de tablă, ruginită, dar bine închisă.

Inima mi-a început să bată mai repede.

Nu știam de ce.

Cutia era cam cât o carte groasă.

Am șters-o de pământ cu mâneca hanoracului.

Capacul era blocat, dar după câteva încercări a cedat cu un scârțâit.

Înăuntru era o pungă de plastic îngălbenită de timp.

Am deschis-o.

Și atunci am rămas fără aer.

Înăuntru erau bani.

Nu câțiva.

Un teanc serios.

Bancnote de 100 și 200 de lei, legate cu un elastic vechi.

Am stat câteva secunde fără să mă mișc.

Mintea mea încerca să înțeleagă ce vede.

Am numărat rapid.

Era aproape 30.000 de lei.

Pentru mine, în acel moment, suma aceea părea o avere.

Gândurile au început să se învârtă în capul meu.

Chirie pe un an.

Mâncare.

Poate chiar un mic start pentru viața mea.

Dar imediat a venit și alt gând.

Banii aceștia nu erau ai mei.

Am închis cutia și am stat pe scaunul vechi din curte.

Mă uitam la ea ca și cum ar fi putut să dispară.

În acel moment, ușa casei s-a deschis.

— Bună dimineața, băiete, a spus doamna Maria.

Am ridicat privirea.

Femeia se uita la mine și la cutia din mâinile mele.

— Ce-ai găsit acolo?

Am ezitat o clipă.

Apoi i-am întins cutia.

— Cred că sunt ai dumneavoastră.

Femeia a deschis-o.

Când a văzut banii, mâinile au început să-i tremure.

S-a așezat încet pe scaunul de lângă mine.

— Doamne… nu credeam că o să-i mai văd vreodată…

Mi-a povestit atunci ceva ce nu aveam să uit.

Cu peste zece ani în urmă, soțul ei pusese banii aceia deoparte.

Economii pentru vremuri grele.

Dar într-o noapte, după ce a murit, ea a ascuns cutia în ghiveciul acela… de frică să nu fie furată.

Timpul a trecut.

Anii au trecut.

Și pur și simplu… uitase.

Ochii ei s-au umplut de lacrimi.

A închis cutia și a stat câteva clipe în tăcere.

Apoi s-a întors spre mine.

— Dacă nu erai tu… banii ăștia rămâneau acolo până când casa se făcea praf.

A luat jumătate din teanc și mi l-a întins.

— Ia-i.

Am dat din cap.

— Nu pot.

— Ba poți, a spus ea ferm. Ai fost cinstit. Și oamenii cinstiți sunt rari.

Am încercat din nou să refuz.

Dar femeia mi-a pus banii în palmă și mi-a închis degetele peste ei.

— Consideră că e începutul tău.

În ziua aceea, pentru prima dată de când venisem în București, am simțit că norocul se uită și la mine.

Iar camera aceea veche, de 500 de lei, nu mai părea deloc un loc ieftin.

Părea începutul unei vieți noi.