Maria nu mai avea de gând să suporte asta.

— O să plătesc, doamnă Zinaida, o să plătesc… doar să mai primesc salariul, zise Maria cu o voce stinsă.

— Așa sper, dragă. Că altfel, să știi, o să vorbesc cu administrația! — zise femeia, întorcându-se teatrat pe călcâi.

Când ușa s-a închis, Maria a rămas privind în gol. În fața ei, gemenii își împingeau farfuriile, râzând și făcând gălăgie.

„Trebuie să mă țin tare pentru ei”, își spuse ea, în timp ce le ștergea gurile cu un șervețel.

Noaptea, când băieții au adormit, a deschis telefonul și a început să caute ceva de lucru suplimentar. Curățenie, spălat vase, orice. N-a găsit nimic plătit mai bine. Toți voiau experiență, recomandări, sau o femeie fără copii.

A doua zi, la grădiniță, educatoarea-șefă i-a spus că s-ar putea să taie din salarii. Maria s-a dus în baie și a plâns în tăcere. Apoi s-a uitat în oglindă și a zâmbit forțat. „N-o să mă dau bătută”, și-a zis.

Într-o duminică, când s-a dus cu copiii în parc, a observat o femeie care vindea plăcinte de casă. Avea o coadă uriașă. A stat de vorbă cu ea și a aflat că le coace acasă și le vinde la oameni din cartier. Ideea a încolțit imediat.

Seara, a scos din dulap o foaie veche cu rețeta bunicii — plăcintă cu brânză dulce și stafide. A frământat aluatul până târziu, iar dimineața, în timp ce copiii dormeau, bucătăria mirosea a copilărie.

A tăiat plăcintele în pătrate egale, le-a pus într-o cutie și a plecat în parc. La început, oamenii o priveau ciudat, dar o bătrânică s-a oprit, a cumpărat una și a spus:
— Draga mea, n-am mai mâncat o plăcintă așa bună de când trăia mama!

A fost prima victorie a Mariei. În două ore, vânduse totul. Cu banii câștigați a plătit o parte din întreținere și a cumpărat făină și brânză pentru următoarea tură.

Într-o seară, când se întorcea acasă obosită, l-a întâlnit pe vecinul ursuz din apartamentul de alături. Ținea o pungă cu cumpărături și se chinuia să o ridice. Fără să stea pe gânduri, Maria l-a ajutat.

— Mulțumesc, a zis el scurt.
— Cu plăcere. A, dacă vreți, am făcut plăcinte, pot să vă aduc una.
El a ridicat o sprânceană și, pentru prima dată, a zâmbit.
— Dacă nu-s prea dulci… poate.

De atunci, se mai întâlneau din când în când pe hol, schimbau câteva vorbe, iar într-o zi el i-a spus:
— Eu sunt Ion. Dacă ai nevoie de ajutor, să știi că pot repara cam orice prin casă.

În scurt timp, Ion a reparat chiuveta, țeava de la baie și chiar și un sertar care nu se mai închidea. În semn de mulțumire, Maria i-a adus o tavă întreagă de plăcinte.

Zinaida, care până atunci o privise de sus, a început să coboare și ea din când în când la bucătărie, atrasă de mirosul de copt. Într-o seară a recunoscut:
— Fata dragă, cred că ai mâini de aur. Ai adus viață în casa asta.

Maria a zâmbit. Nu mai simțea aceeași apăsare ca la început. Copiii râdeau mai des, Ion trecea tot mai des „întâmplător” pe la ea, iar plăcintele ei ajunseseră cunoscute în tot cartierul.

După câteva luni, primăria a organizat un mic târg de produse locale. Maria a închiriat o masă, și în aceeași zi a vândut totul până la prânz. Seara, când s-a întors acasă, i-a cumpărat băieților câte o mașinuță.

— Mami, acum suntem bogați? a întrebat Andrei.
— Nu, puiule. Dar suntem fericiți. Și asta e mai mult decât orice.

În noaptea aceea, Maria s-a uitat pe fereastră. În curtea blocului, Ion repara un bec ars, iar Zinaida le făcea cu mâna de la geam. A înțeles că, uneori, sfârșiturile nu sunt o tragedie, ci începutul unei vieți noi.

A zâmbit și a șoptit încet:
— Mulțumesc, Doamne, pentru curaj.