„Să-ți știi locul!” — soțul meu mi-a tras scaunul de sub mine în fața colegilor.

Am rămas lângă masă câteva secunde.

Muzica de fundal se auzea încet, un saxofon trist care parcă nu avea nicio legătură cu atmosfera din sală. Oamenii râdeau, ciocneau pahare, iar în mijlocul lor Sergiu era în continuare sigur pe el.

Se simțea invincibil.

M-am uitat din nou la ceas.

19:51.

Un minut.

Am luat geanta de pe scaun și mi-am pus-o pe umăr. Sergiu m-a observat în sfârșit și a zâmbit batjocoritor.

— Bravo, Vero. Așa te vreau. Liniștită.

Nu i-am răspuns.

Pentru prima dată în ultimii ani, nu mai aveam nimic de spus.

La 19:53, telefonul lui Sergiu a început să vibreze pe masă.

Nu suna tare, dar vibrația aceea scurtă a tăiat conversația ca un cuțit. Sergiu s-a uitat la ecran, plictisit.

— Alo?

A zâmbit încă două secunde.

Apoi zâmbetul i s-a topit.

— Da… eu sunt.

Pauză.

— Cum adică?

Vocea i s-a subțiat.

Toți de la masă au început să se uite la el. Directorul comercial a lăsat paharul jos.

— Nu… nu cred că e o greșeală… — a bâiguit Sergiu.

Din telefon se auzea clar vocea unui bărbat.

Serioasă. Oficială.

— Domnule Sergiu Marinescu, suntem de la Direcția Economică. Avem câteva întrebări legate de plățile făcute către firma „Consulting Est”. Ați putea explica transferurile?

Sergiu a devenit alb.

Știam exact despre ce vorbeau.

Firma aceea fantomă fusese metoda lui preferată. Facturi inventate, servicii inexistente.

Bani scoși din companie.

Ani de zile.

Sergiu a început să transpire.

— Cred că… cred că e o neînțelegere…

Vocea din telefon a continuat calm:

— Avem documentele. Inclusiv aprobările interne. Și rapoartele de audit.

În acel moment ochii lui Sergiu s-au ridicat încet spre mine.

Pentru prima dată în zece ani, nu mai vedeam aroganță în privirea lui.

Doar frică.

Adevărată.

— Sergiu? — a întrebat directorul Petru încet.

El nu a răspuns.

Telefonul încă era la ureche.

— Vă rugăm să nu părăsiți orașul până mâine dimineață, — a spus vocea din telefon. — O echipă va veni să discute cu dumneavoastră.

Apelul s-a închis.

În sală era liniște.

Exact ca atunci când căzusem.

Sergiu a rămas nemișcat câteva secunde. Apoi s-a uitat la mine din nou.

— Tu… — a spus încet.

Nu am ridicat vocea.

— Eu am făcut auditul.

Directorul Petru s-a ridicat brusc.

— Ce audit?

Am scos telefonul din geantă și l-am pus pe masă.

— Raportul complet a fost trimis acum 15 minute. La sediul central. Și la departamentul juridic.

Nimeni nu spunea nimic.

Sergiu respira greu.

— Vero… putem vorbi acasă…

Am zâmbit pentru prima dată în seara aceea.

— Nu mai avem „acasă”.

Cuvintele au căzut în liniște.

Și pentru prima dată după mulți ani, am simțit ceva simplu și clar.

Libertate.

Am ieșit din restaurant fără să mă uit înapoi.

Aerul de afară era rece, dar curat.

Mi-am comandat un taxi și, în timp ce mașina pornea pe strada udă, mi-am dat seama de un lucru.

În seara aceea nu pierdusem nimic.

Doar scaunul de sub mine.

Dar îmi recăpătasem demnitatea.

Iar asta valora mult mai mult decât orice căsnicie construită pe minciună.