Am 48 de ani și sunt singură. Niciun bărbat n-a rămas lângă mine după ce afla că nu pot avea copii

Am simțit cum inima mi-a început să bată nebunește. Lila era în spatele meu, privind curioasă pe fereastră. Am făcut un pas înainte, încercând să-mi păstrez calmul.

— Despre ce e vorba? am întrebat, strângând mai tare halatul peste mine.

Bărbatul s-a uitat spre limuzină, apoi înapoi la mine. În spatele lui, unul dintre șoferi ținea o servietă neagră.

— Nu vreau să vă sperii, a spus el. Dar Lila… nu e doar o fetiță obișnuită. Tatăl ei biologic este în viață. Și o caută.

Simțeam cum mi se strânge stomacul. Cu fiecare cuvânt, lumea mea se prăbușea. Lila era tot ce aveam.

— Tatăl ei? am repetat încet. Dar mi s-a spus că nu mai are familie…

Bărbatul a oftat.
— A fost crezut mort. Un accident, acum opt ani. A revenit de curând în țară. Are mijloacele… și intenția de a-și lua copilul înapoi.

M-am sprijinit de gard, amețită. În curte, Lila ieșise deja și se uita la străini cu ochii mari.

— Mamă, cine sunt oamenii ăștia?

Cuvântul „mamă” mi-a străpuns inima. M-am apropiat de ea, i-am luat mâna și am tras-o ușor spre casă.
— Intră, puiule. Mergi și adu-ți ursulețul.

În timp ce ea dispărea înăuntru, m-am întors spre bărbat.
— Spuneți-i tatălui ei că n-o dau. Mi-am jurat că n-o să o părăsesc niciodată.

El m-a privit lung, cu o expresie greu de citit.
— Înțeleg. Dar vă rog să citiți asta, a spus, întinzându-mi o hârtie ștampilată. Hotărâre judecătorească.

Am simțit cum îmi amorțesc mâinile. Am luat foaia și am văzut sigla unui cabinet de avocatură. Cererea de custodie era deja aprobată.

În clipa aceea, Lila s-a întors în ușă, ținând ursulețul strâns la piept.
— Mamă, plecăm undeva?

Am simțit lacrimile cum mi se adună în ochi. Am căzut în genunchi și am strâns-o tare, de parcă aș fi vrut să o ascund în sufletul meu.
— Nu, iubita mea… nu plecăm nicăieri.

Dar știam că nu era adevărat.

Noaptea aceea am petrecut-o fără somn, cu Lila dormind lângă mine. Am privit-o ore întregi, ascultându-i respirația. Era atât de fragilă și totuși atât de puternică. Învinsese moartea de atâtea ori, iar acum viața voia să mi-o ia.

Dimineața am mers cu ea la spital pentru control. Doctorul, un om cu suflet mare, m-a privit în tăcere.
— Să știți, doamnă, că boala e în remisie completă. Fetița e bine. Dar stresul nu-i face bine.

Am zâmbit amar.
— Nici mie nu-mi face, doctore…

Când am ieșit, limuzina era din nou acolo. De data asta, bărbatul nu era singur. Lângă el stătea un om înalt, brunet, cu ochii umezi. A știut imediat cine sunt.
— Dumneavoastră… ați crescut-o, nu-i așa? a spus el cu voce tremurată.

— Da. Eu sunt mama ei.

El a făcut un pas spre mine.
— Vă mulțumesc. N-aș fi vrut să se ajungă aici. Nu știam că trăiește… până acum câteva luni. Când am aflat, am simțit că trebuie să o văd. Dar dacă ea e fericită, nu vreau să-i stric viața.

Am rămas fără cuvinte. Privirea lui era sinceră. Pentru o clipă, am simțit cum inima mi se mai înmoaie.

— E fericită, am spus încet. Dar dacă vreți s-o vedeți… veniți înăuntru.

Lila a ieșit chiar atunci, zâmbitoare. Când l-a văzut, s-a oprit pe loc.
— Tu ești… tata?

Bărbatul a îngenuncheat, iar lacrimile i-au curs pe obraji.
— Da, iubita mea.

Am privit scena cu sufletul strâns. Mă durea, dar în același timp simțeam că e bine. Că Dumnezeu nu ne-a pus în drum întâmplător.

După ce au stat de vorbă, Lila s-a întors spre mine.
— Pot să am doi părinți?

Am zâmbit printre lacrimi.
— Sigur că da, puiule. Inima are loc pentru toți cei care o iubesc.

Și atunci, pentru prima dată după mult timp, am simțit pace. Poate că nu am născut-o eu, dar dragostea nu are nevoie de sânge. Are nevoie doar de inimă. Iar a mea, de când am cunoscut-o pe Lila, n-a mai fost niciodată singură.