Era aproape miezul nopții.

În fața casei nu era doar socrul lui.
Lângă duba veche, albastră, stătea un grup de bărbați în salopete, oameni simpli, cu mâinile crăpate de muncă, dar cu o privire hotărâtă.
Iar în mijlocul lor era domnul Radu, un bărbat trecut de cincizeci de ani, cu o prezență care te făcea să înghiți în sec.

Nu părea deloc supărat pe fiica lui.
Părea supărat pe altcineva.

Adrian a rămas în prag, blocat.
Înainte să poată spune ceva, domnul Radu a intrat în casă fără să ceară voie, ocolindu-l ca pe un obstacol minor.

—„Camelia, hai în picioare, fata mea”, a spus el, cu o voce blândă.

Camelia s-a ridicat încet, ștergându-și lacrimile. Când l-a văzut, s-a prăbușit în brațele lui ca un copil.
El a mângâiat-o pe cap și s-a întors către Adrian cu o privire care ar fi oprit și un taur în plin avânt.

—„Tu ai chemat-o pe fata mea ca să o umilești?”, a întrebat el, fără să ridice tonul.

Adrian a încercat să pară stăpân pe situație.

— „Domnule Radu, cu tot respectul… în casa mea se respectă niște reguli. Dacă ea…”

— „Reguli?”
Socrul lui a făcut un pas spre el.
— „Regula de bază într-o casă e respectul. Iar tu nu știi ce-i ăla.”

Cei din fața casei au intrat în hol, liniștiți, ca și cum ar fi venit să mute mobila. Adrian s-a retras instinctiv cu un pas.

— „Ce… ce faceți aici? N-am nevoie de oameni în gospodăria mea!”

Domnul Radu a ridicat mâna și oamenii s-au oprit. Apoi s-a întors spre Camelia.

— „Fata mea, ai lucrurile pregătite?”

Camelia a dat din cap. Avea doar o geantă mică. Atât.

— „Atunci plecăm.”

Adrian a izbucnit:

— „Tu rămâi aici! Eu sunt soțul tău, eu îți spun ce să faci!”

Atunci, pentru prima dată în seara aceea, Camelia l-a privit direct în ochi.
Privirea ei nu mai era plânsă, nici frântă.
Era hotărâtă.

— „Eu plec. M-ai făcut să mă simt ca o străină în casa asta. Și nu mai accept.”

Adrian a încercat să se apropie de ea, dar unul dintre bărbații în salopetă i-a ieșit în cale, oprindu-l cu o mișcare simplă, fără agresivitate, dar suficientă cât să transmită un mesaj clar: „Până aici.”

Domnul Radu s-a aplecat ușor spre Adrian.

— „Ți-am dat fata mea cu încredere. Tu ai luat dragostea ei și ai călcat-o în picioare. No, de azi, ai grijă singur de orgoliul tău. Camelia nu-ți mai datorează nimic.”

Apoi i-a întors spatele și a condus-o pe Camelia afară, ținându-i geanta.

Adrian a simțit cum îi fuge pământul de sub picioare.

— „O să vă pară rău! Eu v-am ajutat, v-am dat bani—”

Domnul Radu s-a oprit în prag.

— „Nu vreau niciun leu de la tine. Ține-ți banii. Eu vreau doar ca fata mea să nu trăiască lângă un om care crede că dragostea se cumpără.”

Ușa s-a închis încet, fără trântit, dar sunetul acela l-a lovit mai tare decât orice ușă izbită.

Ploua în continuare, iar Adrian a rămas în mijlocul sufrageriei goale, cu ecoul propriilor strigăte în urechi.

În fața casei, Camelia a urcat în dubă alături de tatăl ei.
Pe bancheta din spate era o pătură groasă, o sticlă de apă și un termos cu ceai.
Detalii mici, dar pline de grijă.
Detalii pe care Adrian nu le observase niciodată, pentru că nu le oferise niciodată.

Pe drum, Camelia a început să plângă din nou, dar lacrimile nu mai erau de teamă.
Erau lacrimi de eliberare.

— „Tată… îți mulțumesc că ai venit.”

— „Tot timpul o să vin, fată. Tot timpul.”

Când duba s-a îndepărtat, Adrian s-a prăbușit pe canapea.
Abia atunci a înțeles.

A pierdut-o nu când a trimis bani mamei ei.
Nici când a ascuns.
A pierdut-o când a uitat ce înseamnă respectul.

Și pentru prima dată în viața lui, a simțit frică.
Nu de oamenii aceia simpli.
Nu de socrul lui.

Ci de viața pe care urma să o trăiască singur, cu mândria lui și nimic altceva.

Pentru că în noaptea aceea, Camelia n-a plecat doar din casă.
A plecat dintr-o lume în care fusese doar tolerată.
Și a intrat într-una în care era, în sfârșit, iubită și protejată.

Iar asta… nicio sumă de bani nu putea cumpăra vreodată.