„NU AI VOIE SĂ PARCHEZI AICI!” — a țipat POLIȚISTUL

Ioana nu a mai spus nimic câteva secunde.

Doar i-a privit.

Calm. Fix. Fără grabă.

Apoi și-a îndreptat umerii și a făcut un pas înainte.

Mătos i-a blocat din nou drumul.

— Ți-am spus că nu pleci.

În acel moment, ușa principală a Tribunalului s-a deschis larg.

Un portar a ieșit în fugă.

— Doamna judecător! se auzi vocea lui, puțin gâfâită.

Tăcerea s-a așternut brusc.

Popa a clipit des.

Mătos a rămas cu mâna în aer, de parcă nu mai știa ce face cu ea.

Portarul s-a apropiat repede.

— Doamna judecător Ioana Stan, vă așteaptă completul în sală. Ședința începe imediat.

Cuvintele au căzut greu, ca niște pietre.

Fața lui Mătos s-a schimbat într-o clipă.

A trecut de la aroganță la o paloare stânjenitoare.

— D… doamna judecător? a bâiguit.

Ioana l-a privit direct în ochi.

— Da. Doamna judecător.

Nu a ridicat vocea.

Nu a zâmbit.

Dar liniștea din jur devenise apăsătoare.

Popa a făcut un pas în spate.

Mătos s-a dat la o parte brusc, aproape mecanic.

— Vă rog… scuzați-mă… nu am știut…

Ioana a trecut pe lângă el fără să se grăbească.

Apoi s-a oprit.

S-a întors ușor.

— Exact asta e problema, domnule agent.

Vocea ei era calmă, dar tăioasă.

— Nu ați știut… dar ați judecat oricum.

Mătos nu mai spunea nimic.

Privirea îi era în pământ.

— Dacă eram femeie de serviciu, continua Ioana, tot nu aveați dreptul să vorbiți așa.

Popa a înghițit în sec.

— Respectul nu se dă în funcție de funcție.

O liniște apăsătoare a cuprins parcarea.

Câțiva oameni care asistaseră de la distanță se opriseră.

— Astăzi aveți noroc, a spus Ioana. Eu doar merg la muncă.

A făcut o pauză scurtă.

— Dar după ora 12, vă invit oficial în sala mea de judecată.

Mătos a ridicat capul, speriat.

— Pentru ce, doamna judecător?

Ioana și-a pus servieta sub braț.

— Pentru că tocmai ați demonstrat, în public, abuz de autoritate și comportament necorespunzător.

Cuvintele au lovit mai tare decât orice strigăt.

Popa a făcut încă un pas în spate.

— Și, a continuat ea, veți avea ocazia să explicați exact de ce considerați că un om trebuie umilit ca să vă simțiți important.

Ioana s-a întors și a pornit spre intrare.

Pașii ei erau liniștiți, siguri.

Fără grabă.

În urma ei, Mătos rămăsese nemișcat.

Parcă mai mic.

Mult mai mic decât cu câteva minute înainte.

Popa a șoptit:

— Șefu’… am încurcat-o rău…

Mătos nu a răspuns.

Pentru prima dată după mult timp, nu mai avea ce spune.

În sala de judecată, câteva ore mai târziu, Ioana a intrat în robă.

Toată lumea s-a ridicat în picioare.

Inclusiv Mătos.

Nu mai era nici urmă de aroganță.

Doar tăcere și o lecție pe care n-o să o uite niciodată.

Iar în acea zi, nu doar legea s-a făcut auzită.

Ci și respectul.