„Ia-o pe deșteapta asta la bani serios!”

Întrebarea a rămas în aer, grea ca arșița de pe șosea.

Pentru o clipă, maiorul a clipit des, ca și cum încerca să-și adune gândurile. Nu se așteptase la asta. În mod normal, oamenii cedează repede. Îi dau actele, mai strecoară o vorbă bună, poate și niște bani, și pleacă liniștiți.

Dar fata asta nu.

— Lasă vrăjeala, — a mormăit el, dar vocea nu mai era la fel de sigură. — Ți-am spus, dă cheile.

— Și eu v-am spus că nu, — a răspuns Inna, calmă, privind direct în ochii lui. — Dacă aveți dovezi, arătați-le. Dacă nu, nu aveți ce să-mi faceți.

Agentul Pășcu s-a oprit din scris și s-a uitat când la ea, când la maior. Parcă începea să se simtă stânjenit.

În jur, liniștea devenea apăsătoare. Doar câte o mașină trecea în viteză, ridicând praf de pe margine.

— Bine, — a spus brusc Semenov. — Atunci mergem la secție. Acolo vorbim altfel.

Inna a zâmbit ușor.

— Perfect. Chiar asta vreau.

Răspunsul ei l-a dezechilibrat complet.

Drumul până la secție a fost scurt, dar tensionat. În mașină, nimeni n-a mai spus nimic. Doar aerul condiționat bâzâia slab, încercând să lupte cu căldura.

Când au ajuns, maiorul a intrat primul, sigur că lucrurile vor reveni sub control pe terenul lui.

— Ia-o pe deșteapta asta la bani serios! — a strigat el către colegi, încercând să-și recapete autoritatea.

Dar totul s-a schimbat în momentul în care Inna și-a întins calm actele.

Colonelul, un bărbat trecut de cincizeci de ani, le-a luat fără grabă. A început să le răsfoiască absent… apoi s-a oprit.

Sprâncenele i s-au ridicat ușor.

A mai citit o dată.

Și încă o dată.

În secție s-a făcut liniște.

— Maior Semenov, — a spus el încet, dar apăsat, — știi pe cine ai adus aici?

— O contravenientă obraznică, — a mormăit maiorul, dar deja nu mai suna sigur.

Colonelul a ridicat privirea.

— Este consilier juridic la București. Și… — a făcut o pauză scurtă — este și fiica judecătorului Dumitrescu.

Aerul parcă s-a tăiat.

Agentul Pășcu a înghițit în sec.

Maiorul a pălit vizibil, culoarea roșie a feței transformându-se într-un amestec ciudat de alb și gri.

— Și mai interesant, — a continuat colonelul, — are totul înregistrat. Audio și video.

Inna și-a scos telefonul din buzunar și l-a pus liniștit pe birou.

— De când ați lovit oglinda, — a spus ea simplu.

Un fior rece a trecut prin încăpere.

Pentru prima dată, maiorul nu mai avea nimic de spus.

— Îți dai seama ce înseamnă asta? — a întrebat colonelul, privind fix spre el.

Seminov a încercat să înghită în sec, dar nu i-a ieșit.

— Abuz în serviciu. Distrugere. Intimidare, — a enumerat calm colonelul.

Tăcerea a devenit apăsătoare.

Afară, soarele ardea la fel de puternic, dar înăuntru parcă se făcuse frig.

— Domnișoară, — s-a întors colonelul către Inna, — îmi cer scuze în numele instituției.

Inna a dat ușor din cap.

— Nu vreau scuze. Vreau doar să nu mai faceți asta oamenilor care nu știu să se apere.

Cuvintele ei au căzut greu.

Pentru că erau adevărate.

Câteva zile mai târziu, povestea circula deja prin tot județul. Nu ca o bârfă, ci ca o lecție.

Maiorul nu mai era pe teren.

Iar pe același drum încins, oamenii începeau, încet-încet, să nu mai plece capul.

Pentru că uneori, nu trebuie să fii puternic.

Trebuie doar să știi că ai dreptate — și să nu cedezi.