FIICA MEA A SPUS CĂ ÎN FIECARE NOAPTE INTRĂ UN BĂRBAT ÎN CAMERA NOASTRĂ

Am așteptat seara cu un nod în stomac care nu mai voia să plece.

Am mâncat în liniște. Sonia povestea despre școală, despre colega ei, despre o temă la desen. Soția mea râdea, o asculta, exact ca de obicei. Nimic suspect. Nimic schimbat.

Și totuși, fiecare gest al ei mi se părea altfel.

Fiecare zâmbet părea prea perfect.

Când am băgat-o pe Sonia în pat, m-a prins de mână.

— Tati…

— Da?

— Azi vine mai devreme.

Mi s-a strâns inima.

— Cine?

— Bărbatul.

Am înghițit în sec.

— Du-te la somn, puiule.

Am stins lumina, dar mâna ei a rămas câteva secunde în a mea, de parcă voia să-mi spună ceva fără cuvinte.

Apoi am ieșit.

În dormitor, soția mea deja se pregătea de culcare. Mi-a zâmbit din nou, cald.

— Ești bine? Pari cam obosit.

— Da… doar o zi lungă.

M-am băgat în pat lângă ea.

Am stins lumina.

Și am început să aștept.

Respirația mea s-a domolit treptat, încercând să par adormit. Inima îmi bătea atât de tare încât aveam impresia că se aude în toată camera.

Minutele treceau greu.

Foarte greu.

Apoi…

Un sunet.

Ușa de la intrare.

Un scârțâit ușor.

Am simțit cum fiecare mușchi din corp mi se încordează.

Pași.

Încet.

Siguri.

Nu era prima dată când omul acela intra. Se simțea.

Am rămas nemișcat.

Pașii s-au apropiat de dormitor.

Ușa s-a deschis foarte încet.

Am văzut, prin pleoapele aproape închise, o siluetă.

Un bărbat.

Înalt.

Stătea în prag câteva secunde, de parcă verifica dacă dormim.

Apoi a intrat.

S-a apropiat de pat.

Respirația mi s-a tăiat.

Și atunci… am auzit-o pe soția mea.

— Ai venit…

Vocea ei era joasă. Calmă. Fără teamă.

Mi-a înghețat tot corpul.

Nu era surprinsă.

Nu era speriată.

Știa.

Omul s-a apropiat și mai mult. Am simțit miros de fum și de haine vechi.

— Am venit să-mi iau banii — a spus el încet.

Banii?

Mintea mea alerga haotic.

Soția mea s-a ridicat ușor din pat.

— Mai dă-mi câteva zile… te rog.

— Am mai zis asta de trei ori, Ana.

Trei ori.

Deci nu era prima dată.

— N-am acum… dar fac rost. Îți jur.

A fost o pauză lungă.

— Dacă nu plătești până la sfârșitul săptămânii… nu mai vin doar să vorbim.

Am simțit cum sângele îmi urcă în cap.

Atunci m-am ridicat brusc.

— Cine naiba ești?!

Bărbatul s-a dat un pas înapoi. Nu părea surprins. Doar m-a privit rece.

— Soțul?

Soția mea a început să plângă.

— Nu… nu trebuia să afli așa…

— Ce e asta, Ana?!

Vocea mea tremura de furie.

— Am luat bani… — a spus printre lacrimi — pentru operația mamei… acum doi ani… nu ți-am spus… mi-a fost rușine…

M-am blocat.

— Câți bani?

— Douăzeci de mii de lei…

Am rămas fără aer.

— Și nu i-ai plătit?

— Am încercat… dar dobânzile… tot creșteau…

Bărbatul a oftat.

— Nu mă interesează povestea voastră. Eu vreau banii.

L-am privit drept în ochi.

— Îi vei primi.

Vocea mea era calmă acum. Hotărâtă.

— Dar nu mai intri niciodată în casa mea.

A zâmbit scurt.

— Atunci plătește la timp.

A plecat.

Ușa s-a închis în urma lui.

Și liniștea care a rămas era mai grea decât orice.

M-am așezat pe marginea patului.

Soția mea plângea în hohote.

— De ce nu mi-ai spus?

— Mi-a fost frică… să nu te pierd…

Am trecut mâna prin păr.

— Aproape m-ai pierdut oricum.

Am rămas amândoi tăcuți.

Apoi, după câteva minute, am spus:

— Rezolvăm. Împreună. Dar fără secrete.

A dat din cap, printre lacrimi.

În noaptea aceea n-am mai dormit.

Dar, pentru prima dată după mult timp, nu mai era teamă.

Era adevăr.

Și, chiar dacă durea… era singurul lucru care putea să ne țină în picioare.