Fiica mea m-a sunat la 3 noaptea și nu mi-a cerut ajutor

La celălalt capăt s-a lăsat liniște câteva secunde. Apoi vocea lui Gabi s-a schimbat complet.

— Spune unde și când.

— Azi. În oraș. Îți dau locația.

— Vin.

Am închis și am rămas câteva clipe nemișcat. Afară, ploaia bătea în geam ca o avertizare. Înăuntru, liniște. Doar respirația calmă a Andreei din dormitor.

Am mers încet prin apartament.

Totul era perfect. Prea perfect. Ca într-un catalog. Dar fără viață. Fără căldură. Fără suflet.

Pe covor, aproape invizibil, o pată mai închisă.

M-am oprit.

Am știut.

Am ieșit pe balcon. Orașul începea să se trezească. Oameni grăbiți, mașini, claxoane. Viață normală. De parcă nimic nu se întâmpla.

Dar pentru unii, iadul era chiar aici, între patru pereți.

La prânz, Gabi a ajuns.

Neschimbat. Mai alb la păr, dar privirea aceea — rece, calculată — era aceeași.

— El? — a întrebat direct.

— El.

I-am spus tot. Fără ocolișuri.

Gabi a ascultat în tăcere, apoi a dat din cap.

— Greu. Are oameni peste tot.

— Știu.

— Legal nu ai șanse.

— Nu mă interesează legal.

S-a uitat la mine lung.

— Ca pe vremuri?

— Ca pe vremuri.

Planul s-a făcut simplu. Fără complicații. Fără urme.

Seara a venit repede.

Andreea s-a trezit speriată când i-am spus ce urmează.

— Nu, tată… nu…

— Gata. S-a terminat.

Pentru prima dată, în ochii ei a apărut ceva nou.

Speranță.

La ora opt fără un sfert, Cătălin a intrat în apartament.

A trântit ușa, exact cum făcea de fiecare dată.

— Andreea! Unde ești?!

A făcut doi pași și s-a oprit.

Eu stăteam în mijlocul sufrageriei.

— Bună seara.

A clipit. Surprins.

— Dumneata?

A zâmbit. Fals.

— Ce căutați aici fără să anunțați?

N-am răspuns.

Gabi a ieșit din umbră.

Zâmbetul lui Cătălin a dispărut.

— Ce e asta?

— O lecție, — am spus calm.

A încercat să râdă.

— Știți cine sunt eu?

— Da.

— Atunci plecați cât mai puteți.

A făcut un pas spre mine.

N-a mai apucat al doilea.

Gabi l-a pus la pământ într-o fracțiune de secundă.

Fără zgomot. Fără panică.

Doar eficiență.

L-am privit cum încearcă să se ridice, dar nu mai avea aer.

M-am aplecat lângă el.

— Ai spus că fiica mea trebuie să se obișnuiască.

Ochii lui erau plini de frică acum.

— Acum e rândul tău.

Nu l-am lovit.

Nu era nevoie.

Frica făcea deja totul.

I-am spus clar, rar, fiecare cuvânt:

— Dacă o mai atingi vreodată… dispari. Și nu te mai caută nimeni.

A înțeles.

Se vedea.

Oamenii ca el înțeleg doar un singur limbaj.

Am plecat fără grabă.

Andreea stătea în hol, tremurând.

— S-a terminat? — a șoptit.

Am dat din cap.

A început să plângă. Nu de durere.

De eliberare.

Două luni mai târziu, Andreea locuia într-un apartament mic, aproape de mine.

Nu era lux.

Dar era liniște.

Mergea la terapie. Încet, revenea.

Într-o dimineață, am găsit-o în bucătărie, făcând cafea.

Zâmbea.

— Bună dimineața, tată.

Atunci am știut.

Nu l-am distrus pe el.

Am salvat-o pe ea.

Și asta a fost de ajuns.