AM ANGAJAT O BONĂ

„Al meu.”

Am simțit cum mi se taie picioarele.

Am recitit de două ori, poate chiar de trei. Nu se schimba nimic. Aceleași două cuvinte, scrise cu pix albastru, apăsat, ca și cum fusese ceva important.

„Al meu.”

Am strâns fotografia în mână și, pentru câteva secunde, n-am mai știut ce să fac. În casă era liniște. Prea liniște.

Din camera lui Matei se auzea râsul lui.

Și vocea ei.

Calmă. Blândă. Aproape șoptită.

M-am apropiat încet de ușă.

— Hai, Matei, încă o poveste și apoi gata, da? a spus ea.

— Încă una, te rog! a răspuns el, râzând.

Mi s-a strâns stomacul.

Felul în care vorbea cu el… era prea familiar. Prea apropiat.

Am intrat în cameră fără să bat.

Amândoi s-au uitat la mine.

Matei a zâmbit larg.

— Mami! Uite, îmi citește!

Ea s-a ridicat imediat în picioare, cu un zâmbet ușor stânjenit.

— Îmi pare rău, sper că nu e prea târziu… doar îl linișteam.

Am ridicat fotografia.

— Ce e asta?

Pentru prima dată de când o cunoșteam, expresia ei s-a schimbat.

A încremenit.

Matei s-a uitat de la mine la ea, confuz.

— Mami…?

— Du-te în sufragerie, puiule, i-am spus, încercând să-mi țin vocea calmă.

— Dar—

— Acum.

A ieșit încet, privind înapoi.

Am închis ușa.

Am rămas doar noi două.

— De unde ai poza asta? am întrebat.

Tăcere.

— Și ce înseamnă „al meu”?

Respirația ei s-a accelerat.

— Nu e ce credeți…

— Atunci explică-mi!

Vocea mi-a scăpat mai tare decât voiam.

A închis ochii pentru o clipă.

— Eu… nu am vrut să aflați așa.

Am simțit cum inima începe să-mi bată nebunește.

— Să aflu ce?

A ridicat privirea spre mine.

Și, pentru prima dată, am văzut lacrimi în ochii ei.

— Eu… am fost la maternitatea din București acum 7 ani.

M-am încruntat.

— Și?

— Am născut un băiat.

Aerul parcă s-a oprit.

— Ce spui?

— Nu aveam bani… nu aveam familie… eram singură. Au fost niște probleme… mi-au spus că… că băiatul nu a supraviețuit.

Mi-am dus mâna la gură.

— Nu…

— Dar nu era adevărat.

Mi s-a făcut pielea de găină.

— Ce vrei să spui?

Vocea îmi tremura.

— L-au dat. L-au dat spre adopție. Fără acordul meu. Am aflat mai târziu… după luni… după ani.

Simțeam că mă prăbușesc.

— Și tu crezi că…?

— Nu cred. Știu.

Mi-a arătat telefonul.

Poze. Documente. Nume. Date.

Totul se lega.

Prea bine.

Prea clar.

Am început să dau înapoi.

— Nu… nu, nu, nu…

— Nu vreau să vi-l iau! a spus repede, cu vocea frântă. Nu asta vreau!

— Atunci ce vrei?!

A izbucnit în plâns.

— Doar să-l văd… să știu că e bine… atât…

Am simțit cum tot ce știam se destramă.

Toți anii.

Toate amintirile.

Primii pași. Prima zi de școală. Serile în care adormea la mine în brațe.

— E fiul meu, am spus încet.

— Știu…

— Eu l-am crescut.

— Știu…

— Eu sunt mama lui!

A încuviințat din cap, plângând.

— Și nu vreau să schimb asta.

Am rămas fără cuvinte.

— N-am avut curaj să vă spun. De-aia am acceptat să fiu bonă… doar ca să fiu aproape.

M-am sprijinit de perete.

Capul îmi vuia.

Totul era prea mult.

Prea repede.

Prea dureros.

După câteva minute, am deschis ușa.

Matei stătea pe canapea, cu ochii mari.

— Mami… de ce plângi?

M-am dus la el și l-am luat în brațe.

Strâns.

Foarte strâns.

— Sunt bine, puiule.

M-am uitat spre ea.

Stătea în prag, pierdută.

Am inspirat adânc.

— Nu pleci nicăieri. Nu azi.

S-a uitat la mine surprinsă.

— Dar…

— Avem nevoie de timp.

Am privit din nou spre Matei.

— Amândouă.

El nu înțelegea nimic.

Și poate era mai bine așa.

Pentru că adevărul…

era prea greu.

Dar în acel moment am știut un lucru sigur:

Dragostea nu se împarte.

Se învață.

Și, uneori…

se împarte între două mame.