Noaptea nunții: soția refuza să consume căsătoria, iar soțul, bănuid ceva, a ridicat cearșaful

Pentru o secundă, am crezut că lumina slabă îmi joacă feste. Dar nu. Ceea ce am văzut era cât se poate de real. M-am tras instinctiv un pas înapoi, fără aer, cu mâinile tremurând.

Sub pătura strânsă la piept, pielea Linei era plină de cicatrici adânci, urme vechi, altele încă roșii, ca niște arsuri. Pe spate, pe brațe, chiar și pe umeri. Arăta ca un trup care trecuse prin iad.

— Doamne… ce ți s-a întâmplat? am șoptit.

Lina a izbucnit în plâns. Nu plânsul acela ușor, ci un hohot adânc, sfâșietor, care părea că vine dintr-un loc fără lumină. Am căzut în genunchi lângă pat, incapabil să spun altceva.

— Iartă-mă…, am spus doar.

După câteva minute, printre suspine, a început să vorbească.

— N-am vrut să-ți ascund, dar… mi-a fost frică. Am trecut prin lucruri pe care n-am știut cum să le spun. Înainte să te cunosc, am fost logodită cu un bărbat care mă bătea. M-a făcut să cred că n-am valoare. Că sunt doar un obiect.

A închis ochii, cu lacrimile curgându-i pe obraji.
— Într-o seară, m-a lăsat aproape fără suflare. M-au salvat vecinii. De atunci, fiecare atingere… fiecare apropiere… mă face să tremur.

Cuvintele ei m-au străpuns ca un cuțit. Toată furia, rușinea și suspiciunea de mai devreme au dispărut. M-am ridicat și am tras pătura peste ea cu grijă, apoi m-am așezat la marginea patului.

— Nu trebuie să te temi, am spus încet. Nu trebuie să mă lași să te ating. Doar lasă-mă să fiu aici. Cu tine.

A ridicat privirea spre mine, neîncrezătoare. I-am luat mâna și am strâns-o ușor.

Noaptea nunții noastre, care trebuia să fie începutul pasiunii, a devenit începutul vindecării. Am stat treji până dimineață, vorbind, plângând, tăcând.

În zilele următoare, am început să înțeleg cât de adâncă era durerea ei. Orice zgomot brusc o făcea să tresară. Orice gest neașteptat o făcea să-și tragă mâinile. Dar, încet, cu fiecare vorbă bună, cu fiecare zâmbet sincer, zidurile din jurul ei au început să se topească.

După o vreme, am mers împreună la terapie. A fost greu, dar a fost un drum pe care l-am parcurs pas cu pas.

Un an mai târziu, în aceeași cameră unde cândva plânsese, Lina s-a întors spre mine și mi-a spus zâmbind:
— Acum sunt pregătită.

N-am spus nimic. Am luat-o de mână și i-am sărutat cicatricile, una câte una. Nu mai vedeam răni. Vedeam puterea unei femei care a ales să trăiască, să iubească, să creadă din nou.

Și în noaptea aceea am înțeles ceva ce niciun bărbat nu ar trebui să uite: adevărata iubire nu începe în pat. Începe în inimă, atunci când alegi să rămâi — chiar și când ți-e teamă.