— Sandule, de ce e geamantanul în hol?

Sandu a rămas în picioare, cu mâinile în buzunare, privind în pământ.

Nu mai era omul sigur pe el care plecase atunci. Parcă se micșorase.

— Marino… nu pentru asta am venit.

Am ridicat din umeri.

— Atunci pentru ce? Ai uitat ceva? Cheile? Le am eu.

A dat din cap.

— Nu pentru chei.

Am vrut să trec pe lângă el, dar m-a oprit dintr-o privire.

— Hai să vorbim… te rog.

Am oftat. Nu voiam. Dar nici nu puteam să plec ca și cum nu mi-ar păsa.

M-am așezat pe bancă, la distanță de el.

— Zi.

A tăcut câteva secunde. Se vedea că îi e greu.

— N-a fost cum crezi.

Am râs scurt.

— Asta e replica standard? Sau ai repetat-o pe drum?

— Marino… chiar nu a fost.

— Dar a fost suficient cât să pleci, nu?

Nu a răspuns imediat.

— Da… a fost.

Vântul bătea rece. Ca în ziua în care plecase.

— Și acum? Ce vrei? Să mă întorc la viața de dinainte, ca și cum n-a fost nimic?

— Nu… știu că nu se poate.

A oftat adânc.

— Am crezut că… o să fie altfel.

— Cu ea?

— Da.

— Și?

S-a uitat la mine pentru prima dată.

— Nu a fost.

Am simțit ceva ciudat în piept. Nu bucurie. Nici satisfacție.

Doar… oboseală.

— Și ai venit înapoi pentru că nu ți-a ieșit?

— Nu… am venit pentru că am înțeles ce am pierdut.

Am tăcut.

— Marino, 37 de ani… nu sunt o glumă.

— Nici trădarea nu e.

Cuvintele au căzut greu.

A dat din cap.

— Știu.

Pentru prima dată, părea sincer.

— În fiecare zi m-am gândit la tine. La casă. La copii. La cum era…

— Era, am spus eu. Trecut.

A strâns pumnii.

— Dă-mi o șansă.

Am întors capul spre el.

— Și dacă ți se mai „pare” altfel peste un an?

Nu a avut răspuns.

Asta a fost răspunsul.

M-am ridicat.

— Sandule… eu nu mai sunt femeia care te așteaptă.

— Dar ești femeia cu care vreau să trăiesc.

Am zâmbit trist.

— Prea târziu ai vrut.

Am făcut câțiva pași, apoi m-am oprit.

— Poți să vii să-i vezi pe nepoți. Și copiii… au nevoie de tine.

Vocea mi s-a înmuiat.

— Dar la mine… nu mai ai unde.

Am urcat scările încet.

În spate, nu m-a strigat.

Și poate asta a fost cel mai corect.

În seara aceea, am aprins lumina în casă.

Nu mai părea atât de goală.

M-am așezat la masă, am turnat un ceai și, pentru prima dată după mult timp, nu am mai plâns.

Pentru că, uneori, iubirea nu înseamnă să ierți orice.

Înseamnă să te alegi pe tine.