Eu și soțul meu am renunțat la tot ca ai noștri copii să aibă mai mult

În serile reci de toamnă, când vântul suflă printre crengile golașe și umbrele se lungesc pe pereți, casa noastră parcă geme de tăcere. Mi-am făcut un obicei să aprind o lumânare, să pun muzică veche pe pick-up și să privesc fotografiile alb-negru de pe etajeră. Zâmbetele lor mici, mânuțele murdare de mure, ochii mari și curioși… cum s-au stins toate așa, fără urmă de întoarcere?

Într-o duminică dimineață, l-am găsit pe Jason cu privirea pierdută spre tavan. M-am așezat lângă el, i-am luat mâna în mâna mea tremurândă și i-am spus: „Știi, dragul meu… am fost părinți buni.” A oftat ușor. N-a zis nimic, dar o lacrimă i-a alunecat pe obraz.

În sat, lumea încă ne respectă. Doamna Nicoleta ne aduce uneori plăcintă cu brânză. Părintele Ioan ne întreabă la fiecare slujbă dacă ne poate da o mână de ajutor. Dar copiii… ei nu mai sunt ai noștri. Sunt ai lumii. Ai unui viitor grăbit, în care bătrânețea înseamnă doar povară.

În Ajunul Crăciunului, am gătit sarmale, ca în fiecare an. Am pus masa pentru doi. Am aprins luminițele de la fereastră, cu speranța copilărească că, poate, poate… o să ne treacă cineva pragul. Nu a venit nimeni. Doar câinele vecinului a lătrat scurt în curtea din spate, ca o bătaie în ușă care n-a mai fost.

Și totuși… într-o seară de primăvară, după ce ghioceii au ieșit din pământ, am primit o scrisoare. De mână. Cu cerneală albastră și miros de parfum vechi. Era de la Irina. Spunea că i-e dor. Că în sfârșit înțelege. Că vine acasă.

Jason m-a privit atunci și mi-a zâmbit. „Poate n-am fost uitați de tot”, mi-a șoptit.

Și, pentru prima dată după mult timp, am simțit că lumina nu vine doar de la lumânare… ci și din suflet.

Dacă și tu ai părinți în viață, sună-i. Îmbrățișează-i. Căci pentru ei, vocea ta valorează mai mult decât orice cadou.