UN MILIONAR FĂRĂ COPII, CĂRUIA ÎI MAI RĂMĂSESE DOAR O LUNĂ DE TRĂIT

Fetițele au încremenit pentru o fracțiune de secundă.

Apoi, Mara a fost prima care a reacționat.

— Tata! Tata, ce ai?!

Vocea ei a spart liniștea ca un geam crăpat.

Irina a început să plângă imediat, în timp ce Ana, deși tremura, s-a apropiat și i-a pus mâna pe obraz.

— Nu… nu e bine… trebuie să chemăm ajutor…

Dar nu aveau telefon. Nu aveau pe cine suna.

Ion respira greu, sacadat. Ochii lui încercau să rămână deschiși.

— Fetelor… ascultați-mă…

Vocea îi era slabă, dar caldă.

Mara s-a aplecat lângă el, cu lacrimi în ochi, dar hotărâtă.

— Suntem aici, tata… nu pleca nicăieri…

Ion a încercat să zâmbească.

— Nu vă fie frică… voi sunteți… puternice…

Ana s-a ridicat brusc.

— Vecina! Doamna Elena!

A fugit desculță afară, trântind ușa.

Mara și Irina au rămas lângă el, ținându-l de mâini.

— Te facem bine, tata… uite… îți dăm tratament… spuse Irina printre lacrimi, încercând să pună pe pieptul lui stetoscopul de jucărie.

Ion a închis ochii pentru o clipă.

Poate ultima.

Dar atunci… a simțit ceva.

Mâinile lor mici.

Căldura lor.

Și o liniște ciudată.

După câteva minute care au părut ore, Ana s-a întors cu vecina.

— Doamne… chemați salvarea! repeta femeia, deja formând numărul.

Ambulanța a venit mai repede decât s-ar fi așteptat.

Paramedicii au intrat grăbiți, au evaluat situația și l-au urcat pe targă.

— Aveți noroc că au reacționat repede, spuse unul dintre ei.

Fetițele au urcat și ele, strânse una în alta.

La spital, medicii au confirmat: infarct sever.

— A fost la limită… încă puțin și…

Nu au terminat propoziția.

Orele au trecut greu.

Fetițele stăteau pe un scaun, ținându-se de mână.

Nu vorbeau.

Doar așteptau.

În cele din urmă, un doctor a ieșit.

— Tatăl vostru… a scăpat.

Mara a izbucnit în plâns.

Irina s-a agățat de Ana.

— E stabil acum. Dar trebuie să aibă grijă. Multă grijă.

Câteva zile mai târziu, Ion le-a văzut din nou.

Stăteau la marginea patului, cu ochii roșii, dar zâmbitoare.

— V-am speriat… nu-i așa?

— Nu mai faci asta niciodată! spuse Mara.

Ion a râs ușor.

— Promit…

Apoi s-a uitat la ele, lung.

Și ceva s-a schimbat în el.

Nu mai era doar oboseală.

Era recunoștință.

— Voi… m-ați salvat.

Ana a dat din cap.

— Noi doar am făcut ce ne-ai învățat.

Ion a simțit un nod în gât.

În acea clipă a înțeles ceva simplu, dar puternic:

Nu contează cât ai, ci pe cine ai lângă tine.

Casa lor era mică.

Banii erau puțini.

Dar iubirea…

Era cât pentru o viață întreagă.