Aveam 8 ani. Fusesem uitată din nou la școală de mama mea vitregă

Doamna Popescu oftă și privi spre fetiță, apoi spre ceasul mare de pe perete. Se făcuse aproape șase seara. Curtea școlii era goală, iar soarele începea să apună peste clădirile gri din jur.

Într-un moment de ezitare, femeia spuse încet:
– „Știi ceva, Ana? Hai să vedem dacă găsim pe cineva dintre prietenii tatălui tău. Poate și-au mai păstrat numărul la biroul directorului.”

A început să răsfoiască o agendă veche din sertar. După câteva minute, ridică privirea.
– „Uite, am găsit un număr scris de mâna tatălui tău. Lângă el scrie ‘Vasile – club moto’. Încercăm?”

Ana dădu din cap.

Telefonul sună o dată, de două ori, de trei ori. Doamna Popescu era gata să închidă, când o voce gravă răspunse:
– „Da?”

– „Bună seara, mă scuzați, sunt doamna Popescu, secretara de la școala Roosevelt. O am aici pe Ana, fetița lui Mihai. Nu a venit nimeni să o ia acasă…”

La celălalt capăt al firului se făcu liniște. Apoi vocea aceea spuse hotărât:
– „Stați acolo. Vin imediat.”

După nici 20 de minute, un zgomot puternic de motor rupse liniștea din curtea școlii. Ana ridică privirea și văzu cum o motocicletă neagră se apropie de poartă. Pe ea, un bărbat înalt, cu părul lung, dar privirea caldă.

Coborî și își scoase casca.
– „Hei, prințeso, ți-ai adus aminte de mine?”

Ana alergă spre el fără ezitare.
– „Unchiule Vasile!”

Bărbatul o ridică în brațe și o strânse la piept. Avea ochii umezi.
– „Tatăl tău m-a rugat, înainte să plece, să am grijă de tine. Nu știam că mama ta vitregă…” Se opri, mușcându-și buza.

Doamna Popescu le zâmbi cu ușurare.
– „Acum e pe mâini bune. Am fost îngrijorată.”

Vasile înclină din cap.
– „O duc acasă la mine, până îl sun pe Mihai. El trebuie să știe ce se întâmplă.”

Pe drum, Ana se uita la luminile orașului care se aprindeau una câte una. În spatele lui Vasile, simțea din nou căldura unui om care-i era aproape ca un tată.

Când au ajuns, casa lui Vasile mirosea a lemn și a cafea proaspătă. Pe perete erau poze cu motocicliști și, printre ele, una cu Mihai ținând-o pe Ana în brațe, la doar patru ani.

– „Vă mai amintiți de poza asta?” întrebă el.
– „Da… era ziua mea,” șopti ea, zâmbind.

Vasile o lăsă să se joace cu cățelul lui, Bruno, și apoi îi puse o farfurie cu mâncare în față.
– „De azi, cât timp tatăl tău e departe, n-o să mai rămâi niciodată singură. Ai înțeles?”

Fetița dădu din cap și lacrimile îi umplură ochii. Pentru prima dată după mult timp, simțea că nu mai e invizibilă.

Câteva zile mai târziu, tatăl ei reuși să vorbească la telefon. Când auzi ce s-a întâmplat, vocea lui tremura între furie și recunoștință.
– „Îți mulțumesc, frate. Mi-ai salvat copilul.”

După acea zi, Maria nu s-a mai întors acasă. Mihai, când s-a întors din misiune, și-a crescut singur fiica, cu ajutorul acelui prieten care îi dovedise ce înseamnă, de fapt, familia.

Iar Ana, privind înapoi peste ani, își amintea nu ziua în care fusese uitată, ci ziua în care cineva a venit să o ia — nu din obligație, ci din dragoste adevărată.

A învățat că familia nu înseamnă doar sânge, ci oameni care nu te lasă niciodată singur, chiar și atunci când lumea întreagă pare să te fi uitat.