MILIONARUL S-A ASCUNS ÎN BECI

Dar nu era în regulă.

Radu a rămas întins câteva secunde, cu ochii în tavan. Inima îi bătea tot mai tare.

Apoi țipătul s-a auzit din nou.

De data asta, mai clar.

Mai aproape.

Și fără nicio îndoială… era Mihai.

Radu s-a ridicat brusc din pat.

— Mă duc să văd, a spus apăsat.

Alina s-a întors pe partea cealaltă.

— Radu, te rog… nu începe iar…

Dar el deja își trăgea halatul și ieșea pe ușă.

Holul era rece. Liniștea, apăsătoare.

Fiecare pas răsuna în casa mare.

S-a dus direct spre camera lui Mihai.

A deschis ușa încet.

Lumina de veghe era aprinsă.

Iar Mihai… dormea.

Liniștit.

Prea liniștit.

Radu s-a apropiat. Respira normal. Fața îi era calmă.

Atunci…

țipătul s-a auzit din nou.

Dar nu din cameră.

Dinspre beci.

Radu a simțit cum i se strânge stomacul.

Ușa spre beci era la capătul holului, aproape de bucătărie.

Nu coborâse niciodată acolo de când Alina se mutase în casă.

Ea spusese că e doar un spațiu vechi, plin de lucruri inutile.

„Nu ai ce căuta acolo”, îi zisese într-o zi, zâmbind.

Dar acum…

țipătul venea clar de acolo.

Radu s-a apropiat de ușă.

Mâna îi tremura când a pus-o pe clanță.

A deschis încet.

Un miros greu, de umezeală, i-a lovit nasul.

Întuneric.

A aprins lumina.

Scările coborau abrupt.

Și, undeva jos…

se auzea un scâncet.

— Tata…?

Radu a încremenit.

Era vocea lui Mihai.

Dar Mihai era sus.

Sau… nu?

A coborât treaptă cu treaptă.

Inima îi bătea în gât.

Când a ajuns jos…

a văzut.

Un pat vechi.

Lanțuri.

Și…

un copil.

Slab.

Paloare în obraji.

Cu lacrimi pe față.

Mihai.

— Tată… șopti băiatul.

Radu a simțit că îi fuge pământul de sub picioare.

— Mihai…?

— M-a încuiat aici… spuse copilul printre lacrimi… Ea…

În acel moment, un zgomot s-a auzit în spatele lui.

Radu s-a întors.

Alina era în capul scărilor.

Dar nu mai era aceeași.

Privirea ei era rece.

Străină.

— Nu trebuia să cobori, Radu…

Vocea ei nu mai avea nimic cald.

— Ce ai făcut?! a urlat el.

— Ți-am oferit o viață nouă, spuse ea calm. Dar băiatul ăla… era o piedică.

Radu a simțit cum îl cuprinde furia.

— Unde e copilul de sus?!

Alina a zâmbit.

— Nu e nimeni sus.

Atunci Radu a înțeles.

Copilul din pat… nu era Mihai.

Era doar… o aparență.

Un truc.

O minciună.

A alergat spre scări, dar Alina deja cobora.

— Nu mai contează, Radu. Oricum ai aflat prea mult.

Dar Radu nu mai era omul de acum câteva minute.

S-a aruncat spre ea.

Au căzut amândoi pe scări.

Un zgomot surd.

Un țipăt.

Apoi liniște.

Câteva minute mai târziu, vecinii sunau la poliție.

Lumini albastre luminau curtea vilei.

Radu stătea pe trotuar, cu Mihai în brațe.

Adevăratul Mihai.

Slab.

Dar viu.

Alina era dusă în cătușe.

Se afla că, de luni de zile, îl ținea pe copil în beci, sedându-l și prefăcându-se că totul e în regulă.

Radu privea în gol.

— Iartă-mă… șopti el.

Mihai îl strânse ușor de mână.

— Ai venit, tata…

Și pentru prima dată după mult timp…

Radu a început să plângă.