Nimeni nu știa că femeia aceea își căutase copilul timp de douăzeci de ani.

Lacrimile ei cădeau una câte una pe rama veche a fotografiei, de parcă ar fi spălat ceva ce doar ea vedea.

Andrei a rămas în prag, fără să știe dacă să intre sau să plece. Inima îi bătea ciudat, nu tare, ci adânc. Ca o ușă veche care scârțâie înainte să se deschidă.

— De ce plângeți? a întrebat el, încet.

Maria a tresărit. A vrut să ascundă poza, dar mâinile îi tremurau.

— Îmi pare rău… n-am vrut… m-a apucat slăbiciunea, a bâiguit.

Andrei s-a apropiat. A privit fotografia.
Era el, pe la patru ani, cu o jucărie în mână și un zâmbet care nu-i mai semăna.

— Mă priviți de parcă m-ați știut de atunci, a spus el.

Maria a înghițit în sec.
A tăcut mult.

Prea mult.

— Ați pierdut vreodată pe cineva? l-a întrebat, fără să-l privească.

— Da… cred că da. Pe mine însumi, a răspuns Andrei, fără să gândească.

Atunci Maria s-a așezat pe scaun.
Picioarele n-o mai țineau.

A început să vorbească încet, ca și cum ar fi desfăcut o rană veche, cusută prost.

Despre Mihai.
Despre bâlci.
Despre mânuța care i-a alunecat din palmă.
Despre ani de căutări, drumuri, uși închise, promisiuni goale.

Andrei simțea cum fiecare cuvânt îi cade direct în piept.

— Avea o aluniță mică, aici, lângă ureche, a spus ea, arătând exact locul.

Andrei a dus instinctiv mâna la cap.

O avea.

— Și adormea doar dacă îi cântam „Nani, nani, puiul mamii”… a continuat ea, plângând acum fără oprire.

Camera părea că se strânge.
Aerul devenise greu.

— Doamnă Maria… a șoptit el.
— Mamă… a scăpat ea, fără să mai poată opri cuvântul.

A fost liniște.
Liniștea aia care nu mai sperie, pentru că adevărul a ajuns deja.

Andrei s-a așezat în genunchi în fața ei.
Nu ca un om bogat.
Nu ca un stăpân de casă.

Ca un copil.

— De ce n-ați spus nimic? De ce ați tăcut?

— Pentru că mi-a fost frică, a răspuns ea. Frică să nu te pierd din nou. Frică să nu mă alungi. Frică să nu fie doar o speranță nebună.

El a întins mâinile.
A atins pentru prima dată mâinile ei muncite.

— Eu am trăit toată viața cu un gol, a spus el. Și nu știam de ce. Acum știu.

Au plâns amândoi.
Nu ca în filme.
Ca oamenii adevărați, cu sughițuri, cu respirații tăiate, cu râs printre lacrimi.

Au urmat teste, hârtii, drumuri la medici, confirmări clare.
Adevărul era simplu și dureros de frumos.

Maria nu mai era femeia de serviciu.
Era mama.

Andrei nu mai era singurul moștenitor al unei averi.
Era fiu.

În prima duminică după ce totul s-a așezat, au mâncat împreună la o masă mică, în bucătărie.
Ciorbă simplă. Pâine caldă.
Nimic sofisticat.

— Așa mâncam noi când erai mic, a spus Maria.

— E cea mai bună masă din viața mea, a răspuns el.

Casa mare nu mai părea goală.
Bogăția nu mai cântărea.

Pentru că, după douăzeci de ani, doi oameni se găsiseră.
Și, odată cu ei, viața începuse, în sfârșit, de la început.