Bătrâna credea că fiica ei adoptivă o va duce la azil

În fața lor se întindea o curte mare, plină de flori. Pe poartă scria „Căminul Sfântul Mihail”. Câteva bătrâne stăteau pe bănci, la soare, iar o asistentă tânără le aducea ceai.

Margareta simți cum i se strânge inima. Se uită la Luiza, care evita să o privească.

— „Aici e, mamă… doar vreau să vezi locul, să cunoști oamenii,” zise ea încet.

Margareta dădu din cap, fără să spună nimic. Știa prea bine că nu era doar o vizită.

Când a coborât din mașină, un vânt ușor i-a ridicat eșarfa. Mirosul de trandafiri și sunetul porumbeilor din curte i-au adus aminte de casa ei. Casa pe care o construise cu soțul ei, Ion, cărămidă cu cărămidă.

O femeie în halat alb le-a zâmbit.
— „Bună ziua! Doamna Margareta, nu-i așa? Vă așteptam. Haideți să vă arăt camera.”

Margareta o urmă, cu pași mici și grei. Pereții erau curați, decorați cu tablouri cu peisaje. Mirosul de supă caldă venea dinspre bucătărie. Totul era liniștit, poate prea liniștit.

Luiza mergea în urma ei, cu mâinile tremurând ușor.
— „Mamă… vreau doar să fii în siguranță. Să nu-ți mai fie frică noaptea.”

Margareta se opri. Se întoarse spre ea și îi puse mâna pe obraz.
— „Nu mi-a fost niciodată frică, fata mea. Mi-era dor.”
— „Dor? De cine?”
— „De voi… de viață. De casă.”

Liniștea dintre ele a fost tăiată doar de zgomotul unei păsări de pe acoperiș.

Asistenta le-a întrerupt momentul.
— „Doamnă, dacă vreți, putem aduce lucrurile din mașină.”

Luiza s-a repezit spre ușă, dar Margareta a rămas pe loc.
Și atunci, cu o voce mai puternică decât oricine s-ar fi așteptat, a spus:
— „Nu. Nu rămân.”

Luiza s-a întors brusc.
— „Cum adică, mamă?”

Margareta și-a ridicat ușor capul. Ochii ei căprui, deși obosiți, aveau o lumină nouă.
— „Mi-am trăit viața muncind, iubind, ridicând oameni. N-am să-mi petrec ultimele zile așteptând să vină ora mesei. Dacă trebuie să mor, o fac în casa mea, lângă icoana mea.”

Luiza a rămas mută. În ochii ei se amestecau rușinea și lacrimile.
— „Dar dacă pățești ceva?”
— „Atunci așa a fost scris. Tu mi-ai fost darul lui Dumnezeu, Luizo. Nu te-am crescut ca să mă trimiți departe, ci ca să nu uiți ce înseamnă inimă de mamă.”

Cuvintele acelea au căzut greu, dar au atins adânc.

Luiza a plecat privirea, apoi, fără să mai spună nimic, a luat geanta mamei din mașină și a pus-o înapoi în poală.
— „Mergem acasă, mamă,” a spus printre lacrimi.

Margareta a zâmbit. Un zâmbet senin, ca un apus cald peste o viață plină.
Când au ajuns înapoi, și-a scos rozariul și l-a pus pe noptieră.
— „Vei vedea, fată dragă,” a șoptit ea, „casa noastră o să răsune din nou de râsete.”

Și, într-adevăr, în serile care au urmat, Luiza a început să vină mai des. Au gătit împreună, au ascultat povești vechi, și, pentru prima dată după mult timp, Margareta nu s-a mai simțit singură.

Nu pentru că avea companie, ci pentru că și-a regăsit locul: acolo unde iubirea nu are vârstă, iar casa nu e făcută din ziduri, ci din inimă.