Intrând în apartament, Oana s-a oprit fără să vrea

…Ușa era întredeschisă.

Oana a împins-o încet, cu inima bătându-i mai tare decât de obicei. Înăuntru era liniște. Prea liniște.

— Ionuț? — a strigat ea, încercând să-și păstreze vocea calmă.

Niciun răspuns.

A făcut câțiva pași în hol, privind din nou pantofii aceia. Eleganți. Prea eleganți pentru o vizită „întâmplătoare”.

Din bucătărie se auzea un zgomot ușor. Ca de sertar tras.

Oana a înaintat încet și a intrat.

Oksana stătea la masă. Singură. Cu o ceașcă de cafea în față, neatinsă.

— A, ai venit… — a zis ea, ridicând privirea. Tonul ei era calm, dar rece.

— Da… — a răspuns Oana, confuză. — Ionuț unde e?

Oksana a oftat și și-a împreunat mâinile.

— Nu e acasă.

Oana a simțit cum ceva i se strânge în piept.

— Cum adică nu e? Tu… tu de ce ești aici?

Oksana a ezitat o clipă, apoi s-a ridicat.

— Am venit să vorbim.

Cuvintele au căzut greu, ca niște pietre.

— Despre ce?

Oksana s-a apropiat încet și a privit-o drept în ochi.

— Despre voi doi. Despre apartament. Și… despre adevăr.

Oana a înghețat.

— Nu înțeleg…

— Ba înțelegi, — a spus Oksana mai apăsat. — Doar că nu vrei.

Un fior rece i-a trecut Oanei pe șira spinării.

— Spune clar.

Oksana a inspirat adânc.

— Ionuț nu stă peste program.

Tăcere.

— Atunci unde e?

Oksana a clipit rar.

— La mine.

Oana a simțit că îi fuge pământul de sub picioare.

— La tine… cum adică?

— De luni de zile.

Cuvintele au tăiat aerul.

— Nu… nu are cum… — a șoptit Oana.

Dar în mintea ei, toate serile târzii, toate scuzele, toate privirile obosite au început să capete alt sens.

— Nu voiam să afli așa, — a continuat Oksana. — Dar nu mai merge.

— Ce nu mai merge?! — a izbucnit Oana. — E soțul meu!

— Și fratele meu, — a spus Oksana rece. — Și tocmai de asta nu pot să mai tac.

Oana a făcut un pas înapoi.

— Deci… tu știai?

— Știu tot.

Liniștea a devenit apăsătoare.

— Și… de ce acum?

Oksana a privit în jos o clipă.

— Pentru că vrea să plece definitiv.

Cuvintele au lovit mai tare decât orice.

— Unde?

— Din viața ta.

Oana a rămas nemișcată.

Totul s-a oprit. Gândurile, respirația, timpul.

Apoi, încet, ceva s-a schimbat.

A ridicat capul.

Ochii nu-i mai erau umezi. Erau limpezi.

— Știi ceva? — a spus ea încet.

Oksana a ridicat privirea.

— Spune-i că nu trebuie să plece.

— Cum adică?

Oana a inspirat adânc.

— Pentru că deja a plecat.

Și, pentru prima dată după mult timp, nu a mai simțit frică.

Doar liniște.

S-a dus în dormitor, a luat o geantă și a început să-și strângă lucrurile. Simplu. Fără grabă.

Oksana a rămas în ușă, privind-o.

— Unde te duci?

Oana s-a oprit o clipă.

— La mine.

— Dar… aici e casa ta.

Oana a zâmbit slab.

— Nu. A fost doar o oprire.

Și-a luat geanta, a trecut pe lângă ea și a ieșit.

Afară începuse ploaia.

Dar, pentru prima dată după mult timp, nu i-a mai păsat.

Pentru că uneori, ca să-ți găsești liniștea, trebuie să ai curajul să pleci.