O nouă casă, un vis împlinit… dar și un coșmar neașteptat!

În seara aceea, după ce ultimul invitat a plecat, Oana a rămas pe terasă privind cerul. Felinarele luminau ușor curtea, iar mirosul de friptură încă plutea în aer. Ion a venit lângă ea cu două căni de ceai. N-au spus nimic preț de câteva minute. Doar tăcerea grea spunea tot.

– Nu mai pot, Ion, a șoptit ea. Am muncit o viață să avem casa asta, și uite cum ne simțim… străini în propriul loc.
– Știu, i-a răspuns el, privind în gol. Dar gata. De data asta, nu mai lăsăm pe nimeni să ne calce în picioare.

A doua zi dimineață, Ion a luat o foaie și a scris mare: „CASA NOASTRĂ, REGULILE NOASTRE”. A prins-o cu o pioneză pe ușa de la intrare. Oana l-a privit zâmbind amar.

– Crezi că va ajuta?
– Nu știu, dar e un început.

Primul test n-a întârziat. La o săptămână după petrecere, una dintre surorile lui Ion a sunat.
– Frate, venim weekendul ăsta la voi, că ne e dor de aer curat. Să ne pregătiți camerele!
Ion a respirat adânc.
– Îmi pare rău, Maria, dar weekendul ăsta vrem să fim doar noi.
– Cum adică? La tine în casă și nu pot veni?
– Exact așa. La noi în casă.

Telefonul s-a închis brusc. Oana s-a uitat la el cu teamă.
– O să se supere toți…
– Las’ să se supere. Că prea ne-au luat de fraieri.

Și s-au supărat. Toți. Au început vorbele prin sat: „Oana s-a schimbat”, „Ion s-a îngâmfat”, „nu mai sunt cum erau”. Ba chiar cineva a spus că „li s-a urcat casa la cap”.

Dar în sufletul lor, cei doi simțeau pentru prima dată liniștea adevărată. Seara, stăteau pe prispă, ascultau greierii și râdeau fără griji. Nu mai trebuiau să fie pe placul nimănui.

Timpul a trecut, iar satul a început să se obișnuiască. Oamenii au înțeles că Ion și Oana nu s-au schimbat – doar au învățat să se respecte.

Într-o duminică, pe neașteptate, sora lui Ion a venit cu o pungă de cozonac.
– Mi-a fost dor de voi, a zis ea încet. Fără pretenții, fără vorbe grele.
Oana a zâmbit.
– Intră, Maria. Ușa e deschisă.

Și atunci, pentru prima dată după mult timp, casa lor chiar a fost plină de căldură, nu de obligații. Au învățat că familia adevărată nu cere, ci oferă.

Seara, când toți au plecat, Oana a șters masa, a privit în jur și a spus:
– Acum e acasă, Ion. Cu adevărat acasă.

El a zâmbit și a pus mâna pe ușa cu semnul lor: „Casa noastră, regulile noastre”.
Apoi a adăugat în gând: „Și liniștea noastră – de neprețuit.”