Ionuț, pune cheile de la mașină pe masă

Iar mama ta stă aici?

Cuvintele Larisei au rămas suspendate în aer, ca o sentință. Ionuț nu a răspuns. Doar a lăsat capul în jos, iar tăcerea lui a spus mai mult decât orice explicație.

Larisa s-a apropiat încet de pat. Femeia o privea pierdută, dar când Larisa i-a atins mâna, un reflex vechi a tresărit în ea.

— Ai mâncat azi, mamă? a întrebat încet.

Femeia a clipit des, apoi a șoptit:

— Elevii… trebuie să vină… nu sunt pregătită…

Larisa a simțit cum i se rupe ceva în suflet. Nu mai era doar furie. Era rușine. Era vină. Era durere.

S-a întors brusc spre Ionuț.

— De când?

El a ezitat.

— De… aproape un an.

— Un an?!

Vocea ei a izbucnit, dar s-a oprit imediat, privind spre bătrână.

— Un an ți-ai ținut mama aici… și eu… eu îți dădeam bani crezând că e îngrijită?

Ionuț a început să vorbească repede, haotic:

— Nu aveam bani, Lari! Ratele, mașina, serviciul… la cămin era scump… și ea nu mai știa nimic… nici nu-și dădea seama unde e…

— Dar tu știai, Ionuț! Tu știai!

Larisa a inspirat adânc. Mâinile îi tremurau, dar vocea i-a devenit din nou rece.

— Gata. O luăm de aici. Acum.

— Unde s-o ducem? a bâiguit el.

— Acasă. Sau la un cămin adevărat. Dar nu aici. Nici măcar o zi în plus.

Fără să mai aștepte, Larisa a început să adune lucrurile. Pătura, cartea, o geantă veche. Apoi s-a întors spre Ionuț.

— Ajută-mă.

El a rămas nemișcat câteva secunde, apoi, ca și cum s-ar fi trezit dintr-un vis urât, s-a apropiat.

Au scos-o pe bătrână din garaj. Aerul rece de afară i-a luminat puțin privirea.

— Frumos… a șoptit ea, privind cerul.

În mașină, Larisa a ținut-o de mână tot drumul. Ionuț conducea în tăcere, dar de data asta nu mai grăbea. Mergea încet, ca și cum fiecare metru era o pedeapsă.

Ajunși în oraș, Larisa nu s-a oprit acasă.

— Unde mergem? a întrebat el.

— La un cămin. Unul adevărat.

Au găsit unul curat, luminat, unde mirosea a mâncare caldă, nu a mucegai. Personalul a primit-o pe bătrână cu blândețe.

Când au ieșit afară, se însera.

Ionuț a încercat să spună ceva:

— Lari… eu…

Ea l-a oprit dintr-un gest.

— Nu. Nu acum.

A stat câteva secunde, apoi a spus calm:

— Mâine merg la bancă. Separăm conturile. Și o să vedem dacă mai avem ce salva.

— Despre noi?

Larisa l-a privit lung.

— Despre tine, Ionuț. Despre noi… ai decis deja acum un an, când ai încuiat-o pe mama ta în garaj.

Apoi s-a întors și a plecat.

Pentru prima dată după mult timp, simțea că face ce trebuie. Chiar dacă durea. Chiar dacă era prea târziu pentru unele lucruri.

Dar nu era prea târziu pentru omenie.