Soțul meu a lăsat-o însărcinată pe cea mai bună prietenă a mea chiar după ce mi-am pierdut copilul

„Ioana a pierdut tot.”

Am simțit cum îmi bate inima în gât.

„Cum adică… tot?” am șoptit.

Mara a râs din nou, dar de data asta râsul ei avea ceva nervos. „Universul n-a dormit, Ana. Deloc.”

Mi-a spus că, la controlul de rutină din luna a șaptea, medicii au descoperit ceva grav. Copilul nu era bine. Analizele au arătat probleme serioase. Au urmat alte investigații, alte drumuri, alte așteptări în săli reci de spital.

Andrei era speriat. Ioana era isterică.

Apoi a venit verdictul: sarcina nu putea continua.

Ioana a pierdut copilul.

Am închis ochii. Nu de bucurie. Nu de răzbunare. Ci de oboseală.

„Și asta nu e tot,” a continuat Mara.

După intervenție, medicii i-au spus clar: șansele ei de a mai avea copii sunt extrem de mici. Aproape inexistente.

„Plângea, Ana. Urla că e nedrept. Că Dumnezeu o pedepsește.”

Am rămas tăcută.

„Și Andrei?” am întrebat, cu voce stinsă.

Mara a oftat. „A început să dea înapoi. Spunea că n-a fost pregătit pentru asta. Că el își dorea o familie ‘normală’.”

Familie normală. Cuvinte grele, spuse prea ușor.

Ioana a încercat să-l țină lângă ea. L-a sufocat. L-a controlat. I-a cerut să se căsătorească repede, să ‘repare’ ce s-a stricat.

Dar Andrei a plecat.

Singură, fără copil, fără sprijin, Ioana s-a întors la părinții ei, într-un apartament mic de bloc, într-un oraș de provincie. Fără job stabil. Fără prieteni.

Pentru că, între timp, adevărul ieșise la iveală.

Oamenii aflaseră cum a început „povestea lor”. Cum s-a clădit pe durerea mea.

Ușile s-au închis una câte una.

„Iar Andrei…” a continuat Mara. „A încercat să se întoarcă la tine.”

Am simțit un nod în gât.

Venise deja. Cu flori ieftine și scuze obosite. Cu lacrimi târzii.

Mi-a spus că a fost confuz. Că a fost un moment de slăbiciune. Că m-a iubit mereu.

L-am privit calm.

Și i-am spus că femeia care eram atunci — cea care plângea în baie, cea care își pierduse copilul și încrederea — nu mai există.

Între timp, eu mă reclădisem.

Cu terapie. Cu dimineți grele. Cu prieteni puțini, dar adevărați. Cu pași mici.

Mi-am schimbat jobul. Mi-am mutat viața. Am învățat să respir din nou.

Și, ironic, într-o zi obișnuită, la coadă la pâine, l-am cunoscut pe Mihai. Un om simplu. Calm. Fără promisiuni mari. Doar prezent.

Astăzi sunt însărcinată din nou.

Nu spun că nu mi-e frică. Dar e o frică blândă, însoțită de speranță.

Cât despre Ioana și Andrei?

Nu le port ură.

Viața le-a oferit exact ce au construit.

Iar mie mi-a oferit ceva mai rar decât răzbunarea.

Liniște. Demnitate. Și o a doua șansă adevărată.