Timp de trei ani, vecina mea împrumuta de la mine sare, zahăr și ouă „până mâine”

…ci banii.

Era o zi de luni, caldă, început de iunie. Tocmai venisem de la piață. Luasem legume mai ieftine, de la producători. M-am așezat să le sortez, să pun deoparte pentru toată săptămâna.

Și atunci sună la ușă.

Cine altcineva.

Cristina.

De data asta nu zâmbea la fel. Era puțin grăbită, dar tot aranjată, tot parfumată.

— Găluțo… ai cumva 200 de lei? Îți dau mâine, jur. Mi-a blocat banca cardul și trebuie să plătesc urgent ceva.

Am rămas cu mâna pe un morcov, uitându-mă la ea.

Două sute de lei.

Nu mai erau ouă.

Nu mai era zahăr.

Erau bani.

— Pentru ce îți trebuie? am întrebat calm.

— Eh… o comandă… vine curierul.

Am simțit cum ceva în mine se strânge.

Curier.

Deci nu pentru mâncare.

Nu pentru o urgență reală.

Pentru… cumpărături.

— Nu am, i-am spus.

A clipit.

— Hai, Gălu, doar 200…

— Nu am.

Pentru prima dată, vocea mea era rece.

A zâmbit forțat.

— Bine… lasă…

Și a plecat.

Dar nu s-a terminat acolo.

După două zile, iar la ușă.

— Ai niște ouă?

Am deschis ușa doar cât să mă vadă.

— Nu.

— Cum adică nu?

— Nu mai dau.

A rămas cu gura ușor deschisă.

— Gălu… ce s-a întâmplat?

Atunci m-am dus în bucătărie, am luat caietul și i l-am întins.

— Uite ce s-a întâmplat.

A început să răsfoiască.

Pagini întregi.

Date.

Cantități.

Sume.

Am văzut cum îi dispare zâmbetul.

— Asta… ce e?

— Datoria ta.

A tăcut.

— 4.800 lei, am spus. Fără să pun prețurile reale.

A ridicat privirea.

Nu mai era aceeași Cristina.

— Tu ești serioasă?

— Foarte.

A încercat să râdă.

— Gălu, sunt doar niște…

— Nu. Nu mai sunt „niște”.

Am făcut un pas în față.

— Sunt munca mea. Banii mei. Respectul meu.

S-a lăsat liniștea.

Pentru prima dată, nu mai era ea cea sigură pe ea.

— Și… ce vrei?

— Să-mi dai banii înapoi.

— Toți?

— Toți.

A înghițit în sec.

— Nu am atâția acum.

— Atunci îi aduni. Dar nu mai bați la ușa mea.

A închis caietul și mi l-a întins.

Nu mai zâmbea.

Nu mai avea aerul acela superior.

— Bine… a spus încet.

A plecat.

Ușa s-a închis.

Am rămas sprijinită de ea, respirând adânc.

Nu era despre bani.

Era despre mine.

După două săptămâni, a venit din nou.

De data asta, fără halat de mătase. Fără parfum puternic.

Cu un plic.

— Aici sunt 2.000… a spus. Mai aduc.

Nu am zis nimic. Am luat plicul.

Apoi, peste încă o lună, restul.

Nu a mai cerut nimic niciodată.

Ne salutam pe scară.

Atât.

Caietul a rămas în sertar.

Dar de fiecare dată când îl vedeam, îmi aminteam un lucru simplu:

Nu ești obligat să fii „bun” pe banii și nervii tăi.

Uneori, cel mai mare respect pe care ți-l poți oferi… e să spui „nu”.