Femeile din penitenciarul de maximă siguranță au început să rămână însărcinate

— Dacă cineva din interior îi acoperă, nu putem avea încredere în sistem — a spus Vlad.

Andreea n-a dormit deloc. A rămas în infirmerie, așteptând.

La ora 2:18 noaptea, camerele au surprins mișcare.

O umbră a ieșit din tunel.

Apoi încă una.

Bărbați cu fețele acoperite.

Unul a rămas de pază lângă intrare.

În clipa aceea, Andreea a simțit că îi îngheață sângele în vene.

Vlad privea monitorul fără să clipească. Imaginile tremurau ușor din cauza aburilor din spălătorie, dar se vedea suficient de clar cât să înțeleagă că tot coșmarul era real.

Unul dintre bărbați s-a apropiat de rafturile cu lenjerie curată și a făcut un semn scurt cu mâna.

După câteva secunde, o ușă laterală s-a deschis încet.

Nu era o deținută.

Era un gardian.

Andreea a dus mâna la gură.

— Dumnezeule… oamenii din interior îi ajută…

Vlad a dat imediat imaginile pe pauză.

Gardianul era clar. Se vedea perfect chipul lui.

Cătălin Neagu.

Un bărbat care lucra în penitenciar de aproape zece ani. Mereu liniștit. Mereu politicos. Genul de om pe care nimeni nu l-ar fi bănuit.

Dar imaginile nu se opreau acolo.

Gardianul le-a făcut semn bărbaților să se grăbească. Apoi i-a condus spre zona unde lucrau deținutele de noapte.

Andreea simțea că nu mai poate respira.

În următoarele minute, camerele au surprins ceva și mai grav: alte două gardiene știau exact ce se întâmpla și întorceau capul de fiecare dată când tunelul era folosit.

Totul era organizat.

Totul era acoperit.

Vlad a închis monitorul și s-a ridicat brusc.

— Chemăm trupele speciale. Acum.

Dar Andreea l-a prins de braț.

— Dacă directoarea e implicată?

Întrebarea a rămas în aer câteva secunde.

Pentru că amândoi se gândeau la același lucru.

Camelia Dumitrescu încercase disperată să ascundă totul încă din prima zi.

Vlad a luat telefonul și a sunat direct la București, la un procuror militar pe care îl cunoștea personal.

Nu la poliția locală.

Nu la conducerea penitenciarului.

Peste două ore, penitenciarul era împânzit de mașini negre fără însemne.

Mascații au intrat în liniște.

Tunelul a fost blocat la ambele capete.

Șase bărbați au fost prinși în subteran încercând să fugă.

Iar când anchetatorii au început să verifice telefoanele și conturile angajaților, adevărul a ieșit la suprafață ca o explozie.

Mai mulți gardieni primeau bani grei pentru fiecare „transport”.

Mii de euro.

Uneori chiar zeci de mii.

Totul fusese organizat de o rețea care se ocupa cu trafic și șantaj. Unele deținute erau amenințate, altele obligate să tacă de frica familiilor lor.

Dar partea care a șocat cel mai tare România a venit abia dimineața.

Directoarea Camelia Dumitrescu încercase să fugă.

A fost prinsă pe autostradă, într-o mașină de serviciu, cu o geantă plină de bani și documente.

Când televiziunile au aflat povestea, scandalul a izbucnit imediat.

Toată țara vorbea despre „tunelul groazei”.

Reporterii stăteau zi și noapte în fața penitenciarului.

Oamenii cereau explicații.

Familiile deținutelor plângeau la porți.

Andreea a fost chemată să depună mărturie.

A intrat în sala de tribunal cu emoții uriașe, dar pentru prima dată după multe săptămâni nu îi mai era frică.

Pentru că adevărul ieșise la lumină.

Elena, Mihaela, Raluca și Cristina au fost mutate într-un centru special unde au primit ajutor medical și psihologic.

Pentru prima dată după mult timp, femeile au început să vorbească.

Încet.

Cu lacrimi.

Dar au vorbit.

Iar mărturiile lor au dus la alte arestări.

Alți complici.

Alte adevăruri ascunse ani întregi.

După aproape un an, procesul s-a încheiat.

Pedepsele au fost uriașe.

Unii au primit peste douăzeci de ani de închisoare.

Tunelul a fost zidit definitiv.

Iar Penitenciarul „Valea Neagră” a rămas pentru mulți un simbol al corupției și al fricii.

În ultima ei zi acolo, Andreea s-a oprit în fața clădirii cenușii și a privit gardurile înalte.

Ninsoarea cădea liniștit peste curte.

Pentru prima dată după mult timp, locul părea tăcut.

Cu adevărat tăcut.

Vlad s-a apropiat de ea și i-a întins o cafea fierbinte de la automat.

— Ai făcut ce trebuia — i-a spus.

Andreea a zâmbit obosit.

— Nu eu. Ele au avut curajul.

Dincolo de ziduri, viața mergea înainte.

Dar pentru femeile care supraviețuiseră acelui coșmar, adevărata libertate abia atunci începea.