— Unde sunt perdelele mele?
Bianca a rămas nemișcată în mijlocul sufrageriei.
Nu a spus nimic.
Doar a privit.
Elena desfăcea deja sacoșele, fredonând încet, de parcă era la ea acasă de ani de zile. A scos o tavă cu plăcintă, a pus-o pe masă și a început să aranjeze farfuriile.
— Bianca, ai venit? Nici nu te-am văzut. Vai, ce slabă ești, mamă… nu mănânci nimic pe unde umbli.
Tonul era dulce. Prea dulce.
Bianca a simțit cum îi pulsează tâmplele.
— Ieși din bucătăria mea.
Vocea ei a fost calmă. Atât de calmă încât Andrei a ridicat capul brusc.
Elena a râs ușor, ca și cum ar fi fost o glumă.
— Hai, mamă, nu mai face figuri. Am făcut ordine pentru voi. V-am pus casa pe picioare.
— Ieși. Din. Bucătăria. Mea.
De data asta, fiecare cuvânt a căzut greu, apăsat.
Elena s-a oprit. Pentru prima dată, s-a uitat atent la Bianca.
— Andrei, vezi cum vorbește?
Dar Andrei nu mai spunea nimic.
Bianca s-a apropiat încet de masă. A luat fața de masă nouă, încă împachetată, și a pus-o înapoi în sacoșă.
— Nu am nevoie de nimic de la dumneavoastră.
— Cum adică? — s-a încruntat Elena. — Tot ce am făcut e pentru binele vostru. Casa asta era… pustie.
— Era a mea.
Tăcere.
Aerul s-a tăiat ca un fir.
Bianca s-a întors spre Andrei.
— Ai 10 minute.
— Pentru ce?
— Să alegi.
Elena a pufnit.
— Ce să aleagă, mamă? Nu vezi că exagerezi?
Bianca nu și-a luat ochii de la el.
— Eu… sau mama ta.
Andrei a clipit des, ca și cum nu înțelegea.
— Bianca, nu poți să pui problema așa…
— Ba da. Pot.
Vocea ei nu tremura deloc.
— Pentru că aici nu mai e vorba de perdele. Sau de ibric. E vorba că eu nu mai exist în casa asta.
Andrei a tăcut.
A privit în jur. Pentru prima dată, parcă vedea totul altfel. Pernele. Draperiile. Haosul.
Și lipsa.
Lipsa Biancăi din tot.
— Mama doar a vrut să ajute…
— Nu, — l-a întrerupt Bianca. — Tu ai vrut să nu te complici. Ai lăsat-o pe ea să decidă în locul tău. În locul nostru.
Elena a ridicat vocea:
— Andrei, spune-i ceva! Nu vezi că te manipulează?
Dar Andrei nu se mai uita la mama lui.
Se uita la Bianca.
Pentru prima dată… cu teamă.
— Dacă alegi să rămână lucrurile așa, — a spus Bianca încet, — eu plec. Și nu mă mai întorc.
A luat cheia de pe masă.
Un gest simplu.
Dar definitiv.
Elena a râs nervos.
— Unde să pleci? Ce, crezi că găsești altul mai bun? Sau altă casă așa?
Bianca a deschis ușa.
— Casa o să mi-o fac singură. Din nou. Dar de data asta… fără să mă șteargă nimeni din ea.
Andrei a făcut un pas spre ea.
— Bianca, stai…
S-a oprit.
A privit înapoi, spre mama lui.
Apoi iar spre Bianca.
Secunda aia a fost tot.
— Mamă… — a spus el încet. — Trebuie să pleci.
Elena a încremenit.
— Cum adică să plec?
— Acum.
Vocea lui nu era puternică. Dar era hotărâtă.
Pentru prima dată.
Elena a început să vorbească, să se apere, să ridice tonul.
Dar nu mai conta.
Bianca a rămas în ușă.
Nu zâmbea.
Dar nici nu mai era furioasă.
Doar… liniștită.
Pentru că, în sfârșit, cineva alesese.
Și de data asta… fusese aleasă ea.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.