Directorul miliardar m-a dat afară într-o sală de conferințe de lux

Am rămas câteva secunde nemișcat, incapabil să spun ceva. Sala care, cu doar câteva clipe în urmă, părea un templu al succesului, devenise dintr-odată rece și ostilă. M-am ridicat în tăcere, iar cei 22 de colegi care se alăturaseră gestului Sofiei m-au urmat, formând o coloană tăcută spre ieșire.

Când am trecut pe lângă Radu, i-am aruncat o privire scurtă. Nu am spus nimic. Era un om care se hrănea din control, iar tăcerea noastră îl lovea mai tare decât orice cuvânt. Ușa masivă s-a închis în urma noastră cu un zgomot sec, iar în clipa aceea am știut că nu mai exista cale de întoarcere.

Pe hol, atmosfera era ciudată – o combinație între teamă și ușurare. Unii dintre colegi își ștergeau lacrimile, alții încercau să glumească forțat. Eu? Mă simțeam gol. Lucrasem luni de zile pentru un proiect care trebuia să ne schimbe carierele, și totuși, într-o clipă, pierdusem totul.

„Ce facem acum?” m-a întrebat Sofia.

Am inspirat adânc. „Ne ridicăm din nou,” i-am spus.

Zilele care au urmat au fost un amestec de haos și speranță. Telefoane, discuții, planuri. Oamenii care plecaseră cu mine aveau familii, rate, copii la școală. Nu puteam să-i las în aer. Așa că, într-o seară, în bucătăria apartamentului meu mic, ne-am adunat toți – 23 de oameni, o cutie de pizza și o dorință comună: să construim ceva al nostru.

„Dacă am putut crea un produs de milioane pentru alții,” a spus Marius, „putem face același lucru pentru noi.”

Și așa am făcut. Am început de la zero, cu calculatoare personale, mese împrumutate și multă cafea ieftină. Am lucrat din apartamente, cafenele și garaje. Nu aveam buget, dar aveam încredere unii în alții. Și, mai ales, aveam un motiv: să dovedim că loialitatea și respectul valorează mai mult decât aroganța unui singur om.

După șase luni, am lansat propria noastră companie – „NovaData”. Prima noastră comandă a venit de la o firmă mică din Brașov, care auzise de noi prin cunoștințe. A fost o lucrare modestă, dar ne-a dat un nou început. În mai puțin de un an, aveam clienți din toată țara, iar proiectul nostru a fost remarcat chiar și la o conferință IT din Cluj.

Într-o zi, la o pauză de prânz, am primit un e-mail scurt, de la o adresă cunoscută: r.colins@collins-tech.ro. Scria doar atât:
„Felicitări pentru succes. Se pare că nu erai chiar atât de ușor de înlocuit.”

Am zâmbit. Nu am răspuns. Uneori, răzbunarea cea mai dulce e să reușești fără să spui nimic.

Astăzi, când mă uit în urmă, îmi dau seama că ziua în care am fost concediat nu a fost sfârșitul, ci începutul. Uneori, viața te dă afară pe ușă doar ca să te împingă spre drumul pe care trebuia să mergi de la început.

Și, de fiecare dată când trec pe lângă o clădire înaltă din centru, zâmbesc. Pentru că știu că adevărata putere nu stă în birouri luxoase sau mese de mahon, ci în oameni – în curajul lor, în unitatea lor și în credința că respectul nu se cumpără cu bani.