Soțul meu a murit la scurt timp după nașterea fiicei noastre, Sofia, care acum are 18 ani

…„eu sunt.”

Vocea era joasă, ușor tremurată. Nu era a unui copil, nu era nici a unei femei.

Era a unui bărbat.

Mi s-a făcut brusc frig. Am strâns receptorul mai tare.

— Cine ești? am întrebat, cu vocea abia controlată.

A urmat o pauză lungă. Se auzea doar respirația lui.

— Nu… nu trebuia să răspunzi tu, a spus în cele din urmă.

Inima îmi bătea nebunește.

— Întreb din nou: cine ești?

A oftat.

— E complicat…

— Nu. Nu e. Vorbești cu fiica mea și te dai drept tatăl ei mort.

Liniște.

Apoi, încet:

— Nu m-am dat niciodată drept el.

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare.

— Atunci de ce îți spune „tati”?

Nu a răspuns imediat.

— Pentru că… așa simte ea.

M-am sprijinit de perete.

— Cum ai ajuns să vorbești cu ea?

— M-a sunat prima dată acum doi ani. Din greșeală… sau poate nu.

Nu înțelegeam nimic.

— Explică.

A inspirat adânc.

— A format un număr la întâmplare. Eu am răspuns. Era supărată… plângea. Am stat de vorbă. Atât.

Mi-am amintit. În urmă cu doi ani… o perioadă grea pentru ea. Schimbări, liceu, singurătate.

— Și după?

— A mai sunat. Din când în când. Am vorbit. Despre lucruri simple… despre școală… despre tine.

M-am înfiorat.

— Despre mine?

— Spunea că ești puternică… dar că nu vrea să te încarce cu tot ce simte.

Un nod mi s-a pus în gât.

— Și tu ai acceptat asta? Să devii… ce anume?

Vocea lui s-a înmuiat.

— Doar cineva care o ascultă.

Am închis ochii pentru o clipă.

— Știe cine ești?

— Nu complet. Știe că nu sunt tatăl ei. Dar… pentru ea, sunt o voce care nu o judecă.

Am simțit o amestecătură de furie și durere.

— Asta nu e în regulă.

— Știu, a spus calm. De asta nu am vrut să răspunzi tu.

Liniștea s-a așternut între noi.

— Cum te cheamă? am întrebat, mai încet.

— Mihai.

Am înghițit în sec.

— Mihai… nu mai vorbi cu fiica mea.

A tăcut câteva secunde.

— Dacă asta vrei… o să respect.

Am închis telefonul cu mâna tremurândă.

Noaptea aceea nu am dormit deloc.

Dimineața, Sofia era la masă, cu o cană de ceai în față. Părea normală. Prea normală.

M-am așezat în fața ei.

— Trebuie să vorbim.

S-a încordat imediat.

— Despre ce?

— Despre „tati”.

A încremenit.

Ochii i s-au umplut de lacrimi instant.

— Ai ascultat…

— Am sunat numărul.

A început să plângă.

— Nu înțelegi…

— Atunci explică-mi.

A tras aer în piept, tremurând.

— Nu am vrut să te rănesc… dar îmi lipsește… îmi lipsește atât de mult încât uneori simt că nu pot respira.

Am simțit cum mi se rupe inima.

— Și ai găsit pe cineva la întâmplare…

— Nu e la întâmplare! a spus printre lacrimi. E singurul care a rămas. Care ascultă. Care nu spune „o să fie bine” doar ca să scape.

Am tăcut.

— Cu tine… nu vreau să te încarc. Ai trecut prin atâtea…

Cuvintele ei m-au lovit direct.

— Eu sunt mama ta… trebuie să fii sinceră cu mine.

— Știu… dar uneori am nevoie doar să vorbesc. Fără să simt că te doare și pe tine.

Am realizat atunci ceva greu de acceptat.

Nu o pierdusem.

Dar nu fusesem suficient de prezentă pentru durerea ei.

Am întins mâna peste masă și i-am prins degetele.

— Îmi pare rău că ai simțit că trebuie să te ascunzi.

A izbucnit în plâns.

— Nu vreau să mai mint…

— Nici eu nu vreau să te pierd.

Am stat așa mult timp.

În zilele următoare, nu am mai interzis nimic.

Dar am schimbat ceva.

Am început să vorbim. Cu adevărat.

Despre tatăl ei. Despre dor. Despre golul care nu dispare nici după ani.

Într-o seară, Sofia a venit la mine.

— Vrei să vorbești cu el?

Am ezitat.

Apoi am dat din cap.

A format numărul și mi-a întins telefonul.

— Mihai? am spus.

— Da…

— Îți mulțumesc… că nu ai lăsat-o singură.

A fost o pauză.

— Nu am făcut mare lucru.

— Ba da. Dar de acum… vreau să fiu și eu acolo.

Vocea lui a fost caldă.

— Așa e corect.

Am închis și m-am uitat la Sofia.

Nu mai era o distanță între noi.

Nu mai era nevoie de „tati” la telefon.

Pentru că, în sfârșit, nu mai era singură.

Și nici eu.