Camionul a trecut prin mâinile a 20 de ingineri fără succes

Într-o dimineață friguroasă de martie, Sebastian a intrat în atelierul „Inimă de oțel” cu pași grei și privirea arogantă a unui om care nu e obișnuit să audă „nu se poate”.

În spatele lui, 20 de ingineri în salopete curate îl urmau ca o armată. În mijlocul curții, trona un camion uriaș, nou, de câteva sute de mii de lei, care refuza să pornească de trei zile.

Margareta, cu părul prins neglijent sub o șapcă murdară de ulei, și-a șters mâinile pe o cârpă și s-a apropiat.

— Bună dimineața, a zis ea calm. Cu ce pot ajuta?

Sebastian a ridicat o sprânceană, uitându-se peste ea ca la un obiect neimportant.

— Fetițo, nu e nevoie de tine aici. Camionul ăsta a fost deja verificat de 20 de specialiști. Dacă ei n-au reușit, nu o să reușești tu.

Margareta a tăcut. A privit camionul, apoi s-a apropiat încet, punând mâna pe aripa metalică rece.

— Pot să încerc totuși? a întrebat ea, cu vocea blândă, dar hotărâtă.

Râsete au izbucnit printre ingineri. Sebastian a dat din cap, plictisit.

— Încearcă, dar să nu spui că nu te-am avertizat.

Fata s-a urcat în cabină. A închis ochii. Motorul părea să-i vorbească. A ascultat sunetul slab al electromotorului, a coborât și s-a aplecat sub capotă.

Cu mișcări sigure, a scos o cheie de 17 și a început să lucreze. Unul dintre ingineri s-a uitat la ea curios.

— Ce face? a întrebat.

— Pierde timpul, a spus Sebastian disprețuitor.

Dar în cinci minute, Margareta s-a ridicat, a urcat din nou în cabină și a învârtit cheia.

Motorul a pornit la prima încercare, răsunând puternic în tot cartierul.

Toți au rămas muți.

Sebastian a încremenit, privind-o fără să creadă. Fata a coborât, și-a șters fruntea și a spus simplu:

— Nu era mare lucru. Un senzor prost montat.

Unul dintre ingineri a izbucnit în aplauze. Apoi toți ceilalți.

Sebastian s-a simțit mic. Umilit. Însă, pentru prima dată în mult timp, a simțit și altceva: respect.

S-a apropiat de ea și i-a întins mâna.

— Domnișoară, recunosc… nu am mai văzut așa ceva. Vrei să lucrezi pentru mine?

Margareta a zâmbit. A privit în jur, spre pereții murdari ai atelierului moștenit de la bunicul ei.

— Nu, domnule Munteanu. Eu nu lucrez pentru nimeni. Eu lucrez cu oamenii.

Sebastian a rămas fără cuvinte.

Povestea ei s-a răspândit în tot orașul. În câteva zile, atelierul „Inimă de oțel” era plin de clienți care voiau să fie reparați de „fata care ascultă motoarele”.

Și așa, într-o lume în care mulți încă o priveau de sus, Margareta a demonstrat că talentul și curajul nu au gen, vârstă sau avere.

Că uneori, e nevoie doar de cinci minute pentru ca viața să se schimbe pentru totdeauna.