De Anul Nou, surorii mele i-au dăruit un apartament de lux

Și atunci, pentru prima dată după multe luni, am simțit cum mi se strânge pieptul nu de teamă, ci de o liniște ciudată. Ca și cum în sfârșit vedeam lucrurile exact așa cum sunt.

Procesul s-a apropiat mai repede decât mă așteptam. În săptămânile care au urmat, viața mea s-a împărțit între muncă și documente. Maxim venea des la mine, cu o pungă de covrigi sau o cafea ieftină, și stăteam amândoi la masa din bucătăria mea mică, luminată de un bec galben care pâlpâia uneori. Era singurul „colț sigur” pe care-l simțisem vreodată.

Cu fiecare hârtie găsită, cu fiecare dată bifată, parcă desprindeam câte o verigă dintr-un lanț pe care îl purtasem ani de zile fără să-mi dau seama.

Înainte de proces, m-am trezit într-o dimineață devreme, pe la 5, când orașul încă dormea. Am ieșit pe balcon. Aer rece, cerul încă întunecat. Mi-am dat seama că nu mai simt vinovăția aia apăsătoare. Nu mai simțeam nevoia să-i mulțumesc pentru lucruri normale, nici să mă micșorez ca să încap în iubirea lor condiționată.

În ziua procesului, am mers cu autobuzul până la Tribunal. La mijlocul drumului, telefonul a vibrat. Un număr necunoscut. N-am răspuns.

Maxim m-a așteptat în fața clădirii. Purta un palton negru și un dosar sub braț.
— Ești gata?
— Nu știu.
— E suficient.

În sala de judecată, părinții mei stăteau pe partea cealaltă, eleganți, rigizi, de parcă veniseră la o premiere. Larisa era între ei, într-un cojoc scump. M-a privit fără expresie, ca pe o străină.

Judecătorul a răsfoit actele, apoi a ridicat privirea spre mama și tata.
— Dumneavoastră solicitați… rambursarea cheltuielilor de creștere?
— Da, — a spus mama cu un ton sigur, aproape sfidător. — Fiica noastră ne datorează recunoștință.
— Recunoștință sau bani? — a întrebat judecătorul.

Tata s-a înecat în propriile cuvinte. Maxim, calm, a început să explice, să citeze lege după lege, să arate actele, să sublinieze diferențele dintre cum fusesem tratată eu și cum fusese tratată Larisa.

La un moment dat, judecătorul s-a oprit și a spus rar:

— Părinții nu pot transforma obligațiile firești în datorii bănești. Crescându-ți copilul nu îți devine debitor. Acest demers este unul abuziv. Cererea este respinsă.

Mama a înlemnit. Tata s-a ridicat brusc, dar grefiera i-a cerut să se așeze. Larisa se uita când la mine, când la ei, total pierdută.

Când am ieșit din sală, mi se părea că merg pe alt pământ. Pe unul care, pentru prima dată, îmi aparținea mie.

Maxim a pus mâna pe umărul meu.
— Ți-am spus că o să fie bine.
— Nu credeam că o să pot trece prin asta.
— Ai trecut. Și singură, Cristina. Asta contează.

În seara aceea, nu m-am dus acasă direct. Am mers pe jos prin oraș, printre lumini, printre oameni care își vedeau de viețile lor fără să știe că a mea tocmai se reașezase la loc.

M-am oprit la un chioșc și mi-am luat o ciocolată caldă. Două minute mai târziu, telefonul a vibrat din nou. Alt număr necunoscut. De data asta, am răspuns.

Era Larisa.
— Cristina… poți să vorbești?
Am inspirat adânc.
— Spune.
— Eu… nu știam că vor merge atât de departe.
— Ba știai. Doar că ți-a convenit.

A tăcut mult. Atât de mult, încât m-am gândit să închid.
Apoi a spus încet:
— Poate că într-o zi o să te pot înțelege. Dar azi… nu pot.

— Nici nu trebuie, Larisa. Eu nu mai sunt aici ca să vă echilibrez greșelile.

Am închis. Fără ură. Fără teamă. Doar cu o liniște grea, dar curată.

Când am ajuns acasă, am aprins lumina din bucătărie. Dosarele nu mai erau pe masă. Le pusesem în dulap. În sfârșit, trecutul stătea unde trebuie: în spate.

Mi-am făcut o ceai și m-am uitat pe geam.
N-am câștigat doar un proces. Am câștigat libertatea de a nu mă mai explica, de a nu mai cere loc la masa unei familii care nu m-a vrut niciodată cu adevărat.

Și pentru prima dată în viața mea, am simțit că viitorul, oricât de neclar, e al meu. Numai al meu.