„Dacă mă lași să rămân, o să gătesc și am grijă de casă…”

Am ieșit pe holul spitalului fără să spun nimic.

—Cine e? —a întrebat Emma în șoaptă.

Am ridicat mâna ușor.

—Du-te lângă Grația. Stai cu ea.

Fetița a dat din cap și a fugit înapoi în salon.

Am dus telefonul la ureche din nou.

—Nu știu despre cine vorbești —am spus calm.

Omul a râs scurt.

—Ba știi foarte bine. Ai luat ceva ce e al meu.

Mi s-a strâns stomacul.

—Ea nu e un obiect.

—Pentru mine e mai mult decât atât —a spus el rece—. Și o vreau înapoi.

Am strâns telefonul mai tare.

—Ascultă-mă bine. Dacă te apropii de ea—

—O să ce? —m-a întrerupt— O să te joci de-a eroul?

Am tăcut o secundă.

—Nu —am spus încet—. O să fac ce trebuie.

A închis.

Am rămas acolo, pe hol, privind în gol.

Nu eram genul de om care caută probleme.

Dar nici genul care fuge de ele.

M-am întors în salon.

Grația stătea rezemată de pernă, cu Noe la piept. Emma era lângă ea, cu ochii mari, atentă la fiecare mișcare a copilului.

Grația m-a privit imediat.

—Era el, nu?

Am dat din cap.

Fața i s-a albit.

—Știe unde sunt…

M-am apropiat și am tras un scaun lângă pat.

—Nu știe exact. Încă.

—O să vină după mine —a spus încet.

—O să vină după noi —am corectat-o.

Emma s-a uitat speriată.

—Tată…

Am pus mâna pe umărul ei.

—Hei. Nimeni nu vă atinge. Cât sunt eu aici, nu se întâmplă nimic.

Nu știam dacă e adevărat.

Dar trebuia să fie.

În zilele următoare, nu am mai dormit aproape deloc. La fermă, am verificat fiecare lacăt, fiecare poartă. Am montat o lumină nouă în curte. Am ținut câinele liber noaptea.

Vecinul meu, nea Ilie, a venit într-o dimineață.

—Ce-i cu tine, măi Marcu? Pari că aștepți războiul.

L-am privit direct.

—Poate că vine.

A dat din cap încet.

—Spune dacă ai nevoie de ajutor.

Și a plecat fără întrebări.

Într-o noapte, câinele a început să latre.

Nu lătrat obișnuit.

Avertizare.

M-am ridicat din pat în secunda următoare.

Grația a apărut în ușă, ținând copilul.

—E el? —a șoptit.

Am pus degetul la buze.

Am ieșit pe verandă.

Și l-am văzut.

O mașină neagră, oprită la poartă.

Motorul pornit.

Farurile stinse.

Am simțit cum îmi bate inima în piept.

Am mers încet până la poartă.

Ușa mașinii s-a deschis.

Un bărbat a coborât.

Înalt. Calm. Sigur pe el.

—Ți-am spus că o găsesc —a zis.

M-am oprit la câțiva pași.

—Nu pleacă nicăieri.

A zâmbit rece.

—Nu e alegerea ta.

—Ba da —am spus—. Atâta timp cât e sub acoperișul meu.

A făcut un pas înainte.

Câinele a mârâit.

În casă, am auzit-o pe Emma.

—Tată!

Am simțit cum ceva se schimbă în mine.

Nu mai era doar despre mine.

Era despre ele.

Despre casa asta.

Despre liniștea pe care abia o regăsisem.

Am făcut și eu un pas înainte.

—Pleacă —am spus.

Bărbatul s-a oprit.

M-a privit lung.

Apoi a zâmbit din nou… dar altfel.

—Nu azi —a spus—. Dar mă întorc.

S-a urcat în mașină și a plecat.

Am rămas acolo, în noapte, cu pumnii strânși.

Știam că nu s-a terminat.

Dar mai știam ceva.

Nu mai eram singur.

Și nici ele.

Iar de data asta, nu aveam de gând să pierd nimic.