Am dormit cu un bărbat străin la 60 de ani

Am întins mâna tremurând și am luat fotografia. În imagine era o femeie mai tânără, cu un zâmbet cald și familiar. M-am uitat mai atent și, deși era din alt timp, dintr-o altă lume parcă, am recunoscut-o imediat: era sora mea, Elena, pe care nu o mai văzusem de ani de zile.

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare.

— De unde ai fotografia asta? am întrebat cu vocea gâtuită.

Bărbatul a rămas tăcut o clipă, apoi și-a lăsat privirea în jos, ca și cum ar fi purtat o povară.

— Ar fi trebuit să-ți spun aseară… dar nu era momentul. Eu sunt fratele mai mic al Elenei, adică cumnatul tău.

M-am înfiorat. Într-o clipă, vinul, dansul, gesturile lui tandre din seara trecută s-au transformat într-o avalanșă de rușine și confuzie. Cum era posibil ca, după atâția ani de singurătate, tocmai asta să mi se întâmple?

Am coborât din pat, cu inima zdrobită, și am început să mă îmbrac haotic. El m-a privit în tăcere, dar ochii lui spuneau mai mult decât orice cuvânt.

— Nu trebuie să fugi, a murmurat. Știu că e greu de înțeles, dar nimic din ce s-a întâmplat nu a fost forțat. Am simțit și eu același gol, aceeași nevoie de apropiere. Și, să fiu sincer, te știam de mult, prin poveștile Elenei.

Mi-am dus mâinile la față și am izbucnit în plâns. Îmi părea că am trădat amintirea soțului meu, familia mea, chiar și pe sora mea. Și totuși, undeva în adâncul sufletului, ceva îmi spunea că nu fusese doar greșeală, ci și un strigăt de dorință, de viață.

În satul în care am crescut, oamenii obișnuiau să spună că „inima nu știe de rânduieli, ea bate după cum îi e scris”. Bunica mea, o femeie înțeleaptă, repeta mereu acest lucru. Însă acum, în camera aceea necunoscută, mă simțeam ca și cum aș fi sfidat nu doar rânduielile lumii, ci și propriile mele principii.

Am plecat atunci în grabă, cu haina strânsă la piept, fugind pe străzile reci ale orașului. Vântul îmi biciuia obrajii, dar durerea din suflet era mai tăioasă decât frigul.

Zilele următoare am încercat să uit, să ascund totul sub preș, dar fiecare seară era un chin. În liniștea casei mele goale, amintirea lui mă urmărea. Zâmbetul, vocea caldă, fotografia Elenei pe noptiera lui.

După o săptămână, am primit o scrisoare. Scrisă de mână, cu litere frumoase, de bărbat. „Nu te grăbi să judeci. Viața ne aruncă în brațe surprize neașteptate. Nu îți cer nimic, doar să nu te urăști pentru ceea ce s-a întâmplat. Și să-ți amintești că încă poți simți, încă poți iubi.”

Am citit acele rânduri de zeci de ori. Fiecare cuvânt părea să mă ardă și să mă vindece deopotrivă.

Într-o duminică dimineață, când biserica din sat trăgea clopotele, am mers să aprind o lumânare pentru soțul meu. M-am rugat să-mi dea puterea să înțeleg. Lângă mine, femeile din sat șopteau rugăciuni pentru soții lor, copiii lor. Atunci mi-am amintit vorbele preotului de la înmormântare: „Cel rămas în viață nu trăiește în lanțuri, ci în încercări. Dumnezeu nu ne vrea singuri, ci vii.”

Am simțit atunci că o parte din povara mea se ridică.

Nu am mai fugit de el. După câteva luni, ne-am întâlnit din nou, de data asta în plină zi, la o cafenea mică din oraș. Am vorbit mult, despre trecut, despre pierderi, despre singurătate. Lacrimile ni s-au amestecat cu zâmbetele.

Nu știu dacă e iubire sau doar un pansament pentru rănile noastre, dar știu că viața mi-a dat o a doua șansă. Și, la 60 de ani, am învățat ceva ce nu mi-a spus nicio carte, niciun sfat, nici măcar credința mea:

Nu e niciodată prea târziu să trăiești din nou.