Noapte. Ivan, beat turtă, se strecoară încurcat în casa vecinului și ajunge în patul greșit

…se aprinde lumina.

Amândoi au încremenit.

În ușă stătea chiar soțul Zinei, în pijama, cu mâna pe întrerupător și cu o față pe care nu o mai văzuse nimeni până atunci. Nici furie, nici mirare. Doar o liniște ciudată.

— Ivan…? a zis el încet.

Ivan a înghițit în sec. Pentru prima dată în seara aia, părea că s-a trezit din beție.

— Măi, Vasile… eu… cred că am greșit casa…

Zina s-a ridicat repede din pat și și-a tras pătura peste ea, roșie la față.

— Ai greșit și casa, și viața, Ivane, a zis ea printre dinți.

Vasile a rămas câteva secunde nemișcat. Apoi a început să râdă. Încet la început, apoi din ce în ce mai tare.

Ivan și Zina s-au uitat unul la altul, fără să înțeleagă.

— Băi, Ivane… a spus Vasile, ștergându-și lacrimile de râs. Tu nici beat nu nimerești unde trebuie.

— Nu e de râs, Vasile… a murmurat Ivan, dându-se jos din pat și încercând să-și aranjeze hainele.

— Ba e, crede-mă, e de râs, a zis Vasile, apropiindu-se. Pentru că dacă nimereai la tine acasă… acolo chiar nu mai era de râs.

Ivan s-a oprit.

— Cum adică?

Vasile a oftat și s-a așezat pe marginea patului.

— Pentru că nevastă-ta e la mine de o oră. În bucătărie. Bem ceai.

A fost liniște.

Genul ăla de liniște care apasă.

Ivan a simțit cum i se taie picioarele.

— Nu… nu glumi…

— Nu glumesc, a zis Vasile calm. A venit plângând. A zis că nu mai suportă că vii beat în fiecare seară.

Zina s-a uitat în jos. Nu mai spunea nimic.

Ivan s-a sprijinit de perete.

— Și… ce face acum?

— Stă. Vorbim. Ca oamenii, a spus Vasile. Fără șoapte, fără ascuns.

Ivan a închis ochii pentru o clipă.

Toată amețeala dispăruse. Rămăsese doar realitatea.

— Și eu… a început el, uitându-se în jur, la situația în care ajunsese… eu ce fac acum?

Vasile s-a ridicat și s-a dus spre ușă.

— Acum? Te duci acasă. Trezit. Și vezi dacă mai ai pentru ce să te întorci mâine.

Ivan a dat din cap, încet.

A ieșit fără să mai spună nimic.

Pe scara blocului era liniște. Prea liniște.

Fiecare pas îi suna în cap mai tare decât orice ceartă.

Când a ajuns la ușa lui, a ezitat.

Apoi a deschis.

În bucătărie, lumina era aprinsă. Nevasta lui stătea la masă, cu o cană de ceai în față. Nu plângea. Nu țipa.

Doar îl privea.

— Ai ajuns, a spus ea simplu.

Ivan s-a oprit în prag.

— Am ajuns… dar cred că m-am pierdut pe drum.

Femeia a dat încet din cap.

— Nu pe drum, Ivan. De mult.

S-a așezat în fața ei.

Pentru prima dată după mult timp, nu mai avea nicio scuză.

— Mai pot repara ceva? a întrebat el încet.

Ea a tăcut câteva secunde.

— Nu știu, a spus sincer. Dar dacă vrei să încerci… începe prin a nu mai fugi de tine.

Ivan a privit cana de ceai.

Nu era o noapte cu scandal.

Era mai greu de atât.

Era începutul unei schimbări.

Și, pentru prima dată, chiar simțea că vrea să o facă.