Cinci ani de căsnicie am gătit în fiecare zi câte trei feluri la cină

În dimineața următoare m-am trezit mai devreme decât de obicei. Casa era liniștită, iar lumina dimineții intra prin perdelele subțiri din bucătărie. Pentru prima dată după mult timp, nu am deschis frigiderul să mă gândesc ce să gătesc.

Mi-am făcut doar o cafea.

Am stat la masă și m-am uitat la mâinile mele. Crăpate de la atâta spălat vase, roșii de la apă fierbinte. Cinci ani îmi petrecusem serile în fața aragazului.

Și pentru ce?

Ca să aud că la cantină e mai bun.

Atunci am început planul.

În ziua aceea nu am cumpărat nimic pentru cină. Nici carne, nici legume, nici măcar pâine proaspătă. M-am dus direct acasă după muncă și m-am așezat pe canapea cu o carte.

La ora șapte, Andrei a intrat pe ușă.

— Ce miroase așa… nimic? a spus el, uitându-se în bucătărie.

— Nimic, am răspuns calm.

S-a uitat nedumerit.

— Nu ai gătit?

Am ridicat din umeri.

— Am zis că dacă la cantină e mai bun, e păcat să te privezi de așa bunătate.

A râs scurt.

— Hai, lasă gluma. Ce mâncăm?

— Eu mi-am făcut un iaurt cu cereale. Tu poți merge la cantină.

S-a uitat la mine ca și cum nu înțelegea.

În seara aceea a ieșit nervos pe ușă și s-a întors târziu. Nu am întrebat nimic.

A doua zi am făcut la fel.

Și a treia zi.

Bucătăria era curată. Aragazul rece. Niciun vas murdar în chiuvetă.

În schimb eu aveam timp.

Am început să merg seara la plimbare. Mi-am cumpărat o carte nouă. Într-o zi chiar am mers la coafor, lucru pe care nu-l mai făcusem de luni bune.

Andrei devenea tot mai iritat.

— Serios acum, cât mai ții supărarea asta?

— Nu sunt supărată, i-am spus liniștită.

— Atunci de ce nu gătești?

— Pentru că nu mai vreau.

Într-o seară a trântit ușa frigiderului.

— Nici măcar ouă nu sunt!

— Magazinul e la colț, i-am spus.

A plecat bombănind.

După aproape o săptămână, ceva s-a schimbat.

Într-o sâmbătă dimineață m-am trezit și am simțit miros de ceapă prăjită.

Am intrat în bucătărie și am rămas în ușă.

Andrei stătea la aragaz, în treningul lui vechi, cu o tigaie în mână. Pe masă era un castron cu cartofi curățați strâmb.

— Ce faci? am întrebat.

S-a întors stânjenit.

— Încerc să fac o tocăniță… cred.

Am zâmbit fără să vreau.

— Și?

— E mai greu decât pare.

Tocănița a ieșit… discutabilă. Cartofii erau prea fierți, iar carnea puțin arsă.

Am mâncat în liniște.

La final, el a spus încet:

— Cred că am fost cam nesuferit.

Nu am răspuns imediat.

— Cam? am întrebat.

A oftat.

— Bine… foarte.

S-a uitat la farfurie.

— La cantină nu e mai bun.

Pentru prima dată după mult timp, am simțit că mi se ușurează pieptul.

Nu pentru că recunoscuse. Ci pentru că, în sfârșit, înțelesese.

În seara aceea nu am gătit nici eu.

Am comandat două pizza de 70 de lei de la o pizzerie din cartier.

Le-am mâncat pe balcon, râzând de prima lui tocăniță arsă.

De atunci, în bucătăria noastră nu mai există critic și bucătăreasă.

Există doar doi oameni care gătesc când au chef.

Și, culmea, mâncarea parcă e mai bună ca niciodată.