Am ajuns la o femeie de 47 de ani cu o sticlă de vin și cu speranța să petrecem seara în doi

…Și nu a fost deloc ceea ce mă așteptam.

Nu vocea caldă de la cafenea. Nu râsul acela ușor, care mă făcea să mă simt mai tânăr. Era altceva. Mai apăsat. Mai rece.

— Vreau să fim clari de la început, a spus ea, privind fix în ochii mei.

Am simțit cum mi se strânge stomacul.

— Clar… în ce sens? am întrebat eu, încercând să păstrez un ton normal.

A oftat scurt, de parcă repeta ceva ce mai spusese de multe ori.

— Eu nu mai am timp de povești. Nu mai am răbdare pentru încercări. Am fost căsătorită, am crescut un copil, am trecut prin destule. Acum știu exact ce vreau.

Am dat din cap, deși nu eram sigur dacă vreau să aud ce urmează.

— Și ce vrei? am întrebat, aproape în șoaptă.

A făcut o pauză. Suficient cât să-mi aud inima bătând.

— Stabilitate. Siguranță. Un bărbat pe care să mă pot baza. Nu vorbe, nu plimbări, nu „vedem noi”. Lucruri concrete.

Am simțit cum îmi dispare zâmbetul de pe față.

— Adică?

S-a ridicat, a mers până la masă și a luat un carnețel mic. L-a deschis și s-a întors spre mine.

— Ai apartament sau stai în chirie?

Am clipit des.

— Am apartament… dar—

— Mașină?

— Da, dar—

— Venitul lunar aproximativ?

M-am uitat la ea, convins că e o glumă. Dar nu era.

— Larisa… ce e asta?

— Realitatea, a spus simplu. Eu nu mai pot trăi din emoții. Am făcut asta o dată și m-a costat ani din viață.

Am simțit cum ceva se rupe în mine. Nu tare, nu dramatic. Doar… încet.

— Și eu? am întrebat. Eu unde sunt în toată lista asta?

S-a oprit. Pentru prima dată a ezitat.

— Dacă toate sunt în regulă… atunci vedem dacă ne potrivim și ca oameni.

Am râs scurt. Fără veselie.

— Deci eu sunt un fel de… verificare tehnică?

Nu a răspuns.

Din bucătărie venea în continuare mirosul de pui. Cald, primitor. Exact opusul atmosferei dintre noi.

M-am ridicat încet.

— Cred că… nu are rost să mai continuăm, am spus.

— De ce? a întrebat ea, ușor surprinsă.

— Pentru că eu am venit aici cu o sticlă de vin și cu gândul la o seară frumoasă. Nu la un interviu.

A rămas tăcută.

— Și știi ceva? am continuat. Nu e nimic greșit în ce vrei tu. Doar că… nu sunt eu omul ăla.

Am luat sticla de vin de pe masă și i-am pus-o înapoi în mână.

— Deschide-o cu cineva care bifează toate punctele, i-am spus calm.

Am mers spre ușă. În spate, liniște.

Am ieșit pe scară și am tras aer adânc în piept. Era răcoare. Curat. Real.

Am coborât încet treptele și, pentru prima dată în seara aia, am simțit că mă întorc la mine.

Pe drum spre casă, nu mai zâmbeam.

Dar nici nu mai aveam acel nod în stomac.

Am ajuns, mi-am scos cămașa — aceea specială — și am pus-o cu grijă pe umeraș.

Nu fusese seara la care visasem.

Dar fusese una necesară.

Pentru că, uneori, mai important decât să găsești pe cineva… e să nu te pierzi pe tine.