SOACRA MEA A INSISTAT SĂ STEA ÎNTRE MINE ȘI FIUL EI LA NUNTA NOASTRĂ

Am ieșit pentru câteva secunde din sală, cu telefonul lipit de ureche, încercând să nu atrag atenția. Inima îmi bătea tare, dar nu de nervi, ci de nerăbdare.

„Mihai, ești pregătit?” am șoptit.

„De mult. Spune doar când,” a răspuns el calm.

Am zâmbit scurt. „Acum.”

M-am întors în sală ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Muzica mergea, invitații râdeau, iar la masa mirilor… scena era aceeași. Doina stătea între noi, vorbind tare cu cineva de la masa din față, ca și cum ar fi fost ea mireasa.

Andrei butona telefonul, complet absent.

M-am așezat liniștită pe scaunul meu, de parcă acceptasem situația. Am luat un pahar de suc și am sorbit încet, urmărind totul.

După câteva minute, luminile din sală s-au estompat ușor.

Toată lumea s-a întors instinctiv spre ringul de dans.

„Dragi invitați,” s-a auzit vocea DJ-ului, „urmează un moment special pregătit de mireasă.”

Doina s-a oprit din vorbit și s-a uitat ușor confuză spre mine.

Eu doar am zâmbit.

Pe ecranul mare din sală a început să ruleze un colaj video. La început, poze cu mine și Andrei — normale, frumoase, emoționante. Apoi… imaginile s-au schimbat.

Au apărut poze cu Doina și Andrei — foarte multe. Din copilărie până în prezent. În fiecare vacanță, la fiecare eveniment, mereu împreună. Unele chiar… prea apropiate.

Se auzeau murmure în sală.

Apoi a început o înregistrare audio.

Vocea Doinei.

„Nicio femeie nu o să fie vreodată suficient de bună pentru băiatul meu.”

Un val de șoapte a trecut prin sală.

Am simțit cum Andrei se încordează lângă mine.

Înregistrarea continua.

„Ea crede că o să-l ia de lângă mine? Să vedem…”

Doina s-a făcut albă la față.

„Ce-i asta?” a șoptit ea.

Nu i-am răspuns.

Pe ecran au apărut apoi mesaje — capturi de ecran. Mesaje pe care Doina le trimisese unor rude, prietene, chiar și unei vecine: critici la adresa mea, planuri să „pună ea lucrurile la punct”, să nu ne lase să fim singuri.

Tăcerea devenise apăsătoare.

Apoi, muzica s-a oprit complet.

Am ridicat microfonul de pe masă și m-am ridicat în picioare.

„Dragi invitați,” am spus calm, „știu că nunțile sunt despre iubire, familie și începuturi noi. Dar mai sunt și despre respect.”

M-am uitat direct la Doina.

„Eu am încercat. Am lăsat de la mine. Am tăcut. Dar astăzi… azi nu mai pot.”

Andrei s-a ridicat și el, confuz, vizibil tulburat.

„Ce faci?” a murmurat.

L-am privit pentru prima dată cu adevărat.

„Așteptam să faci tu ceva. Dar ai spus că e doar un scaun.”

Am pus microfonul jos.

Sala era nemișcată.

Doina încerca să spună ceva, dar cuvintele nu-i mai ieșeau.

Am tras scaunul meu puțin în spate.

„Așa că, Doina, ai dreptate. Poți să stai lângă el.”

Am făcut un pas înapoi.

„Pentru că eu nu mai stau.”

Am luat buchetul de pe masă și am coborât de la masa mirilor.

Nimeni nu m-a oprit.

Nici Andrei.

Am mers drept spre ușă, cu spatele drept și capul sus. Afară, aerul rece mi-a lovit fața, dar pentru prima dată în ziua aia… am respirat ușurată.

Mihai mă aștepta în parcare.

„Ești bine?” m-a întrebat.

Am zâmbit.

„Acum da.”

Am mai aruncat o privire spre sală, unde luminile pâlpâiau în continuare.

O nuntă fără mireasă.

Dar, pentru mine, era începutul a ceva mult mai bun.

Un început în care, în sfârșit, eu eram pe primul loc.