Când am intrat în sala de judecată, părinții mei au dat ochii peste cap

N-am mai vorbit cu ea luni întregi după acel apel. Dar liniștea nu a durat mult.

La începutul primăverii, am primit o citație. Un caz de fraudă fiscală, delapidare și spălare de bani. Când am deschis dosarul și am văzut numele inculpaților, mi s-a tăiat respirația: Sorin și Diana Moraru.

Am stat câteva secunde cu dosarul în mână, încercând să procesez totul. Era ca și cum trecutul ar fi bătut la ușa biroului meu, cerându-mi să-l trimit la închisoare.

Nu puteam să fiu eu procurorul cazului. Ar fi fost conflict de interese. Așa că am cerut recuzarea. Dar sistemul are un simț ciudat al ironiei: judecătorul de caz era nimeni altul decât un fost coleg de-al bunicului, care știa perfect istoria familiei mele.

– Irina, mi-a spus el la o cafea, știi că legea cere obiectivitate, dar uneori destinul cere curaj. Fii atentă la detalii.

Și atunci am știut. Nu aveam cum să fug de asta.

Câteva săptămâni mai târziu, am intrat în sala de judecată. Ei erau deja acolo. Mama, îmbrăcată în haine scumpe, cu o privire rece ca gheața. Tatăl meu, cu obrajii roșii și mâinile tremurând.

Privirea lui nu era de vinovăție, ci de rușine. Poate pentru prima oară în viață.

Când judecătorul m-a recunoscut și a rostit numele meu, s-a lăsat o liniște ciudată în sală. M-am așezat drept, am respirat adânc și am simțit cum greutatea tuturor anilor se ridică de pe umerii mei.

Nu eram acolo ca fiică. Eram acolo ca femeie care a ales să fie altceva decât ce a crescut în jurul ei.

Pe măsură ce procesul avansa, am auzit povești despre conturi ascunse, firme fantomă și datorii de sute de mii de lei. Diana și Sorin se învârtiseră ani de zile printre oameni creduli, promițând afaceri care n-au existat niciodată.

Când martorii au început să vorbească despre bunicul, despre cum l-au folosit, am simțit un nod în gât.

Mă gândeam la el, la serile liniștite cu ceai și filme vechi, la cum mă învățase că dreptatea nu are voie să se teamă.

Și atunci am știut exact ce trebuia să fac.

Am cerut permisiunea să depun mărturie. Am povestit despre cum m-au abandonat, despre anii în care bunicul le-a trimis bani din pensie, despre cum fiecare „împrumut” era o minciună.

Judecătorul asculta în tăcere. Publicul respira greu. Diana se uita la mine cu acea privire rece, dar în colțul gurii i se frângea o umbră de teamă.

Când totul s-a terminat, am ieșit din sala de judecată fără să privesc înapoi. Verdictul avea să vină peste o săptămână, dar pentru mine, dreptatea fusese deja făcută.

În acea seară, am mers acasă și am aprins o lumânare lângă poza bunicilor. Am stat acolo, privind flacăra mică, și am șoptit:

– Ai avut dreptate, bunicule. Legea fără inimă e doar putere oarbă. Dar azi… a avut suflet.

Pentru prima dată după mulți ani, am simțit pace.

Nu pentru că părinții mei urmau să plătească, ci pentru că în sfârșit, lanțul de minciuni și durere se rupsese.

Și poate, undeva, bunicul zâmbea.