Timp de șase ani, tanti Maria a intrat în aceeași bancă și a întrebat de un cont

…a ieșit din casă înainte să răsară bine soarele.

La poartă o aștepta un bărbat înalt, îmbrăcat simplu, cu o servietă neagră sub braț.

— Dumneavoastră sunteți tanti Maria?

Ea l-a privit cu neîncredere.

— Da…

— Mă numesc Cătălin Ionescu. Sunt avocat. Un fost coleg de-al soțului dumneavoastră m-a rugat să vin cu dumneavoastră la bancă.

Femeia și-a strâns mai tare geanta.

— Eu n-am bani de avocat.

Bărbatul a zâmbit calm.

— Nu pentru bani sunt aici.

Pe drum, tanti Maria aproape că nu a vorbit deloc.

Își tot freca mâinile și privea pe geam.

Avea senzația că inima îi bate prea tare pentru vârsta ei.

Când au intrat în bancă, liniștea s-a făcut aproape instant.

Casiera Andreea a ridicat privirea și a oftat.

— Nu pot să cred… iar ați venit?

Dar apoi l-a văzut pe avocat.

Și zâmbetul i-a dispărut.

Domnul Olteanu a ieșit imediat din birou.

— Ce se întâmplă aici?

Avocatul și-a deschis servieta fără grabă.

— Doamna Maria Popescu a venit să solicite verificarea contului asociat contractului de investiție semnat în 1998 între domnul Vasile Popescu și firma Construct Muntenia.

Directorul a înghețat.

— Nu știu despre ce vorbiți.

— Atunci poate explicați de ce banca dumneavoastră a continuat să administreze fondul după moartea beneficiarului.

Fața directorului s-a albit.

Casierii se uitau unii la alții fără să scoată un cuvânt.

Tanti Maria nu înțelegea mare lucru.

Auzea doar fragmente.

„Dobândă acumulată.”

„Beneficiar unic.”

„Termen de prescripție.”

„Documente ascunse.”

Directorul a încercat să zâmbească.

— Cred că este o neînțelegere…

Dar avocatul a pus fotografia pe tejghea.

— Soțul doamnei a făcut parte dintre muncitorii care au construit primul sediu al băncii. Firma le-a oferit unor angajați acțiuni și conturi speciale în loc de bani, pentru că nu putea plăti integral salariile.

Tanti Maria simțea că amețește.

— Nea Vasile…?

— Soțul dumneavoastră nu era bogat — i-a spus avocatul blând. — Dar a fost foarte deștept. Nu a retras niciodată banii.

Directorul și-a șters transpirația de pe frunte.

— Haideți în biroul meu să discutăm.

— Nu, a răspuns avocatul. Discutăm aici.

Toată sucursala amuțise.

Iar apoi a venit momentul.

Directorul a introdus datele în calculator.

O dată.

Încă o dată.

Apoi s-a uitat la ecran de parcă văzuse o fantomă.

Tanti Maria îl privea fără să respire.

— Cât? a întrebat avocatul.

Directorul a înghițit greu.

— Două milioane trei sute optzeci și șase de mii de lei.

Din spate s-a auzit cineva scăpând un dosar pe jos.

Casiera Andreea rămăsese cu gura întredeschisă.

Tanti Maria s-a așezat încet pe un scaun.

— Nu… nu se poate…

Avocatul i-a pus mâna pe umăr.

— Ba da.

Ochii femeii s-au umplut de lacrimi.

Și pentru prima dată după șase ani, nu mai erau lacrimi de rușine.

Erau lacrimi pentru nea Vasile.

Pentru toate diminețile în care mersese singură până la bancă.

Pentru toate râsetele.

Pentru toate umilințele.

Directorul încerca deja să vorbească altfel.

— Doamnă Maria, bineînțeles că vom rezolva totul imediat…

Ea s-a ridicat încet.

Și l-a privit drept în ochi.

— Nu vreau scuze.

Vocea îi tremura, dar nu de frică.

— Vreau doar să țineți minte ceva. Oamenii săraci nu sunt proști. Și nici invizibili.

În bancă s-a făcut liniște totală.

După două luni, tanti Maria și-a reparat casa.

Și-a pus acoperiș nou.

Centrală.

Geamuri bune.

Apoi a făcut ceva ce nimeni nu se aștepta.

A donat bani secției de spital unde murise nea Vasile.

A cumpărat paturi noi și aparate pentru bătrânii fără posibilități.

Iar în piață, unde vânduse ani întregi verdeață, oamenii încă o salutau la fel:

— Săru’ mâna, tanti Maria!

Pentru că banii îi schimbaseră viața.

Dar nu și sufletul.