MI-AM ASCUNS IDENTITATEA ȘI M-AM ANGAJAT ÎN COMPANIA SOȚULUI MEU

În aceeași noapte am pregătit divorțul, auditul intern și plângerea penală.

A doua zi dimineață m-am îmbrăcat într-un costum roșu impecabil și am intrat în companie cu adevărata mea identitate.

În cantina corporatistă, Bianca stătea în zona VIP, lăudându-se cu un termos gravat cu numele lui Andrei, de parcă era deja stăpâna casei.

M-am apropiat calm.

Am luat termosul.

Și am băut o gură.

Bianca a scos un țipăt isteric și s-a repezit spre mine. Mi-a lovit mâna și a încercat să-mi tragă încă o palmă. Farfuriile au căzut pe podea, iar zgomotul a făcut ca toată sala să amuțească.

Andrei a venit alergând.

Avea fața descompusă.

M-a văzut…

…și pentru o secundă am văzut în ochii lui ceva ce nu mai văzusem niciodată.

Frică.

Nu panică.

Nu vinovăție.

Frică adevărată.

Bianca încă țipa lângă mine:

— Spune-le cine e nebuna asta! Dă-o afară acum!

Dar Andrei nu mai spunea nimic.

Pentru că mă recunoscuse.

Și știa că totul se terminase.

M-am uitat calm la el și am pus termosul pe masă.

— Bună dimineața, domnule director.

În jurul nostru se făcuse liniște completă.

Angajații se uitau când la mine, când la Andrei, fără să înțeleagă ce se întâmplă.

Bianca și-a dat ochii peste cap.

— Vai, termină cu teatrul și chemați paza!

Atunci avocatul Victor a intrat în sală însoțit de doi auditori și de încă doi bărbați în costume negre.

Toți angajații au încremenit.

Andrei a făcut un pas în spate.

— Diana… putem discuta acasă.

— Nu mai avem casă, Andrei.

Vocea mea a ieșit rece.

Controlată.

— Și nici căsnicie.

Bianca a început să râdă nervos.

— Cine se crede asta?

Avocatul s-a întors spre ea.

— Doamnă, aceasta este Diana Dumitrescu. Proprietara majoritară a Grupului Dumitrescu.

Parcă s-a stins aerul din încăpere.

Bianca a rămas albă la față.

— Nu… nu…

Andrei și-a trecut mâna prin păr disperat.

— Diana, ascultă-mă…

— Te ascult de trei ani.

Am scos dosarul roșu din geantă și l-am pus pe masă.

— Aici sunt toate transferurile ilegale făcute de tine. Toate firmele fantomă. Toți banii furați.

Bianca s-a întors spre el șocată.

— Ce înseamnă asta?

El nu a răspuns.

Atunci a înțeles.

Fața i s-a schimbat instant.

— Stai… tu mi-ai spus că divorțezi și că firma o să fie a noastră!

Am simțit aproape milă pentru ea.

Aproape.

Andrei încerca să se apropie de mine.

— Pot explica tot.

— Perfect. O să explici și la Poliție.

În momentul acela au intrat doi ofițeri de la Economic.

Toată sala a explodat în șoapte.

Bianca a început să tremure.

— Andrei… spune ceva…

Dar el părea terminat.

Unul dintre polițiști s-a apropiat calm.

— Domnule Andrei Dumitrescu, sunteți cercetat pentru fraudă, delapidare și transfer ilegal de active.

Bianca s-a dat încet înapoi.

Și-a scos imediat inelul de pe deget și l-a pus pe masă de parcă o ardea.

— Eu n-am știut nimic!

Am privit inelul câteva secunde.

Apoi l-am luat.

Nu pentru valoarea lui.

Ci pentru că era ultimul lucru pe care refuzam să îl las murdărit de ei.

Andrei m-a privit cu ochii umezi.

— Diana… te rog…

Am zâmbit trist.

— Tata m-a învățat să construiesc ceva în viață. Tu doar m-ai învățat ce trebuie să distrug.

Polițiștii l-au condus afară prin mijlocul angajaților.

Bianca s-a prăbușit pe un scaun și a început să plângă isteric.

Iar eu…

Pentru prima dată după foarte mult timp…

M-am simțit liberă.

În lunile care au urmat, compania a trecut prin audit complet.

Am recuperat mare parte din bani.

Firmele fantomă au fost închise.

Iar eu m-am întors la conducerea grupului.

Dar diferită.

Mai rece.

Mai atentă.

Mai puternică.

În biroul tatălui meu am păstrat o singură fotografie.

Una veche, din atelierul mic din Pitești, unde totul începuse.

Ca să nu uit niciodată că imperiile nu se pierd din cauza străinilor.

Ci din cauza oamenilor pe care îi lași prea aproape de inimă.