Timp de șase ani, tanti Maria a intrat în aceeași bancă și a întrebat de un cont

…a plecat direct la vecinul ei, domnul Ilie.

Fusese contabil înainte să iasă la pensie și era singurul care nu râsese niciodată de povestea ei.

Când i-a arătat actele, bărbatul și-a pus ochelarii și a amuțit.

— Mario… tu știi ce ai aici?

Ea a dat din cap speriată.

— Nu. Dar simt că Vasile a vrut să-mi spună ceva.

Domnul Ilie a ridicat fotografia.

În spatele lui nea Vasile se vedea clar sigla unei firme mari de construcții din București.

— Eu cred că bărbatul tău n-a fost doar zidar acolo.

Au mers împreună la bancă.

Când tanti Maria a intrat, câțiva angajați au început deja să zâmbească pe sub mustăți.

— Uite-o iar pe femeia cu contul fantomă…

Dar de data asta ea nu mai era singură.

Domnul Ilie a pus calm dosarul pe tejghea.

— Vrem să vorbim cu directorul. Acum.

Casiera Alina a oftat deranjată.

— Doamnă, iar pierdem timpul?

Însă când a văzut contractul, fața i s-a schimbat.

S-a ridicat fără un cuvânt și a fugit spre birouri.

În mai puțin de un minut a apărut directorul Dumitrescu.

Doar că acum nu mai zâmbea.

Avea fruntea udă și mâinile îi tremurau ușor.

— De unde aveți documentele astea?

Tanti Maria și-a strâns dosarul la piept.

— De la bărbatul meu.

Directorul a încercat să-i conducă într-un birou separat.

— Haideți să discutăm în privat.

Dar era prea târziu.

Toată lumea din bancă devenise atentă.

Domnul Ilie a vorbit tare, clar:

— Nu plecăm nicăieri până nu verificați contul pe loc.

Directorul a făcut semn spre pază.

Doi agenți s-au apropiat, iar oamenii din bancă au început să murmure.

Tanti Maria simțea că îi fuge pământul de sub picioare.

Dar atunci domnul Ilie a scos telefonul.

— Am chemat deja un avocat și presa locală. Dacă mai încercați ceva, ieșim direct la televizor.

Directorul a încremenit.

Pentru prima dată în șase ani, nimeni nu a mai râs.

Au intrat într-un birou mic.

Calculatorul directorului mergea greu, iar liniștea devenea apăsătoare.

Directorul tasta coduri, deschidea fișiere, închidea ferestre.

Din când în când își ștergea transpirația de pe frunte.

Și apoi…

Fața i s-a făcut albă.

Foarte albă.

Domnul Ilie a văzut primul suma de pe ecran.

A rămas fără aer.

— Doamne…

Tanti Maria s-a speriat.

— Ce este?

Bărbatul a întors monitorul spre ea.

În cont erau aproape două milioane de lei.

Femeia a început să tremure.

— Nu… nu se poate…

Dar se putea.

Nea Vasile lucrase ani întregi pentru firma aceea de construcții.

Nu fusese doar zidar.

Fusese omul care salvase proiectul unei clădiri după un accident grav pe șantier.

Patronii, ca să evite scandalul și procesele, îi promiseseră bani și un cont special pe numele lui.

Numai că după moartea lui, cineva din bancă ascunsese existența contului.

Așteptau ca termenul legal să expire.

După aceea, banii urmau să fie absorbiți și împărțiți prin tot felul de scheme.

Directorul Dumitrescu știa.

Directorul adjunct știa.

Probabil și alții.

De aceea o umiliseră ani întregi.

Sperau să renunțe.

Tanti Maria a început să plângă încet.

Nu pentru bani.

Ci pentru că nea Vasile avusese dreptate.

Până la capăt.

În aceeași săptămână, scandalul a explodat.

Au venit controale.

Directorul a fost suspendat.

Casiera Alina nu mai ridica ochii din pământ când o vedea.

Iar tanti Maria…

Tanti Maria și-a reparat casa.

Și-a schimbat acoperișul.

Și-a pus centrală.

A cumpărat o cruce frumoasă pentru mormântul lui nea Vasile.

Dar cel mai important lucru a fost altul.

A deschis o mică fundație pentru bătrânii săraci din cartier.

În fiecare sâmbătă împărțea pungi cu alimente și medicamente.

Și de fiecare dată spunea același lucru:

— Să nu vă fie rușine că sunteți săraci. Rușine trebuie să le fie celor care profită de oamenii simpli.

Într-o dimineață, după aproape un an, tanti Maria a trecut iar prin fața băncii.

S-a oprit câteva secunde.

S-a uitat la ușile mari de sticlă.

Apoi a zâmbit încet.

Și pentru prima dată după mulți ani, a plecat mai departe fără să mai întrebe de niciun cont.