M-au măritat pentru 25.000 de lei cu un bărbat bătrân și singur

…că omul acela nu s-a apropiat deloc de mine.

Stătea pe marginea patului, cu mâinile împreunate și privirea în pământ.

Camera era simplă. O mobilă veche, o icoană pe perete și miros de lemn ars de la sobă.

Eu tremuram toată.

Așteptam să înceapă coșmarul.

Dar el doar a oftat adânc și a spus încet:

— Nu trebuie să-ți fie frică de mine, fată dragă.

L-am privit fără să înțeleg.

Vocea lui era blândă.

Calmă.

Deloc cum îmi imaginasem.

— Știu ce crezi despre mine, a continuat el. Și poate că în locul tău aș gândi la fel.

N-am răspuns nimic.

Aveam lacrimi în ochi și mâinile reci.

Atunci bătrânul s-a ridicat încet și a scos din dulap o pătură.

A pus-o pe canapeaua mică din colțul camerei.

— Tu dormi în pat. Eu dorm aici.

Am rămas mută.

— Poftim?

El a zâmbit trist.

— Nu te-am adus aici pentru ce crezi tu.

În seara aceea aproape că n-am dormit.

Îl auzeam tușind încet în întuneric.

Iar în mintea mea apăreau sute de întrebări.

Dimineața, m-am trezit cu miros de ceai și pâine prăjită.

El pregătise masa.

— Mănâncă, să nu-ți fie rău, mi-a spus.

Pe masă era și un plic.

Înăuntru se aflau actele casei.

Pe numele meu.

Am încremenit.

— De ce faceți asta?

Bărbatul s-a așezat încet pe scaun.

— Pentru că n-am mult de trăit.

Mi s-a strâns inima.

Atunci mi-a povestit tot.

Îl chema Dumitru.

Cu mulți ani în urmă avusese o fiică.

Singurul lui copil.

Murise într-un accident la doar nouăsprezece ani.

Soția lui nu rezistase durerii și se stinsese și ea câțiva ani mai târziu.

De atunci rămăsese singur.

Foarte singur.

— Când te-am văzut prima dată, în piață… mi-ai amintit de fata mea.

Am simțit cum mă trec fiorii.

— Nu voiam nevastă, a spus încet. Voiam doar să ajut pe cineva înainte să plec din lumea asta.

Am început să plâng.

Toate fricile pe care le strânsesem în mine s-au spart dintr-odată.

În zilele următoare am început să-l cunosc cu adevărat.

Nu era un om rău.

Era doar un om singur.

Foarte bolnav.

Își ascundea medicamentele ca să nu mă sperie.

Abia putea să urce scările fără să obosească.

Dar în fiecare dimineață încerca să zâmbească.

Îmi cumpăra mereu câte ceva mic de la magazin: covrigi, mere, ciocolată.

Ca un tată.

Nu ca un soț.

În sat, oamenii vorbeau urât.

Unii spuneau că m-am vândut.

Alții râdeau pe la colțuri.

Dar încet-încet am încetat să mai ascult.

Pentru prima dată după mulți ani, frații mei mergeau la școală cu haine bune.

Mama avea medicamente.

În casă nu mai ploua prin acoperiș.

Iar Dumitru părea fericit doar văzând asta.

Într-o seară de iarnă l-am găsit pe prispă privind spre cer.

— La ce vă gândiți? l-am întrebat.

A zâmbit slab.

— Că Dumnezeu mi-a mai dat puțin timp ca să repar ceva bun înainte să plec.

În primăvară s-a simțit tot mai rău.

Doctorii au spus că inima îi cedează.

În ultimele zile stăteam mereu lângă el.

Îi citeam din Biblie.

Îi făceam ceai.

Îi țineam mâna.

Într-o noapte m-a chemat încet.

— Ioana…

— Da?

Avea ochii obosiți și umezi.

— Să nu mai crezi niciodată că ai fost vândută. Tu ai fost salvarea mea.

Am izbucnit în plâns.

El a zâmbit pentru ultima dată.

Și până dimineață s-a stins liniștit.

La înmormântare a venit tot satul.

Oamenii care înainte vorbeau urât tăceau acum rușinați.

După moartea lui, am descoperit că îmi lăsase totul: casa, terenul și economiile lui.

Dar cel mai important lucru pe care mi l-a lăsat n-au fost banii.

Ci lecția că uneori oamenii pe care îi judecăm cel mai repede ascund cele mai curate suflete.

Astăzi, în casa aceea locuim eu, mama și frații mei.

Iar în fiecare seară, când aprind lumânarea de lângă fotografia lui Dumitru, îi spun în gând același lucru:

— Mulțumesc că nu m-ați lăsat să mă pierd.