Fiica mea a murit acum doi ani

— Nu pleci nicăieri, a spus Radu apăsat.

Dar ceva în vocea lui m-a făcut să îngheț.

Nu era grijă.

Era panică.

L-am privit câteva secunde fără să spun nimic.

Avea mâinile tremurânde și evitase să mă privească direct în ochi.

După doi ani în care îl văzusem rece, controlat și tăcut, acum părea speriat de moarte.

— Dă-te la o parte, Radu.

— Nu.

— E fiica mea!

— Ana… te rog.

Tonul lui s-a frânt.

Și atunci am simțit pentru prima dată că ceva era profund greșit.

Nu l-am mai ascultat.

L-am împins și am fugit spre mașină.

În oglinda retrovizoare l-am văzut ieșind în stradă după mine, dar n-a încercat să mă oprească mai departe.

A rămas acolo.

Cu capul plecat.

Drumul până la școală mi s-a părut nesfârșit.

Îmi tremurau mâinile pe volan.

Îmi repetam întruna că e imposibil.

Sofia murise.

Îi văzusem trupul.

Îi ținusem mâna rece în spital.

Îi văzusem sicriul coborât în pământ.

Și totuși…

Vocea aceea fusese a ei.

Am ajuns aproape fără să-mi dau seama.

Directorul mă aștepta la intrare.

Avea fața albă și părea la fel de tulburat ca mine.

Nu mi-a spus nimic.

Doar m-a condus spre biroul lui.

Ușa era întredeschisă.

Iar acolo…

Pe scaunul din colț, cu ghiozdanul în brațe și cu capul plecat, stătea Sofia.

Am rămas fără aer.

Avea același păr castaniu.

Aceiași ochi mari.

Până și bluza ei roz era identică cu una pe care o purta mereu.

Fetița și-a ridicat privirea.

Când m-a văzut, a început să plângă.

— Mami…

Picioarele mi s-au înmuiat.

Am căzut în genunchi în fața ei.

— Sofia…?

M-a îmbrățișat atât de tare, încât am simțit că mi se rupe sufletul.

Mirosea la fel.

Avea aceeași voce.

Aceeași cicatrice mică sub bărbie, de când căzuse de pe bicicletă la șapte ani.

Nu era posibil.

Dar era reală.

Directorul ieși încet din birou și închise ușa.

Am rămas doar noi două.

— Unde ai fost? am șoptit printre lacrimi.

Fetița m-a privit speriată.

— Tati a spus că nu trebuie să spun nimănui.

Lumea s-a oprit.

— Ce?

— A spus că oamenii răi vor să mă ia. Și că trebuie să stau ascunsă o vreme.

Simțeam că nu mai pot respira.

— Sofia… tati ți-a spus că ai murit?

Ea a dat încet din cap.

— Mi-a spus că și tu crezi asta. Dar că într-o zi o să mă întorc acasă.

Am început să tremur violent.

Nu înțelegeam.

Nu voiam să înțeleg.

În acel moment s-a auzit agitație pe hol.

Radu.

Intrase în școală aproape alergând.

Când a deschis ușa și ne-a văzut împreună, fața lui s-a prăbușit.

Ca un om care știa că totul s-a terminat.

— Ana…

— Cum ai putut? am șoptit.

Nu mi-a răspuns imediat.

S-a uitat la Sofia.

Apoi la mine.

Și a început să plângă.

În doisprezece ani de căsnicie nu-l văzusem niciodată plângând.

— În noaptea accidentului… a început el cu voce ruptă… doctorii mi-au spus că Sofia avea șanse foarte mici. Un bărbat bogat era implicat în accident. Băut. Drogați. Totul urma să fie mușamalizat.

Mi se făcuse frig.

— Ce ai făcut?

— Mi-au oferit bani. Foarte mulți bani. Și protecție pentru ea. Au spus că dacă cazul devine public, oamenii aceia pot face orice.

M-am uitat la el cu oroare.

— Așa că ai declarat-o moartă?!

— Era în viață! a izbucnit el. Dar avea nevoie de operații, tratamente… Au trimis-o într-o clinică privată în Austria. Mi-au jurat că o vor salva.

Sofia se ținea strâns de mâna mea, plângând.

— Și pe mine? Pe mine cum ai putut să mă lași să cred că mi-a murit copilul?!

Radu s-a prăbușit pe un scaun.

— Mi-au spus că dacă afli adevărul, totul se destramă. Că o pot lua definitiv. Mi-a fost frică.

Frică.

Cuvântul acela mi-a făcut mai rău decât orice.

Doi ani.

Doi ani în care am dormit lângă hainele fiicei mele.

Doi ani în care am mers la mormântul unui sicriu gol.

Doi ani în care am murit puțin în fiecare zi.

Iar ea trăia.

În seara aceea am plecat din școală ținând-o pe Sofia de mână.

Nu m-am mai uitat înapoi la Radu.

Mai târziu au început anchetele.

Accidentul fusese într-adevăr acoperit.

Au ieșit la iveală bani, minciuni și oameni influenți.

Radu nu a ajuns la închisoare.

Dar m-a pierdut pentru totdeauna.

Iar eu?

În fiecare dimineață încă mă trezesc și mă uit spre camera Sofiei ca să mă asigur că este acolo.

Și de fiecare dată când o aud spunând „Mami”, încă simt că am primit înapoi o viață întreagă.