„Mami… parcă patul meu s-a micșorat azi-noapte.”

M-am repezit spre camera Sofiei fără să mai aprind luminile din hol.

Mergeam aproape fără să respir.

În mintea mea era un singur gând: să ajung la copilul meu înainte să fie prea târziu.

Am deschis ușa dintr-o mișcare.

Lumina veiozei a luminat camera slab.

Și atunci am înghețat.

Nu era un bărbat.

Nu era un hoț.

Nu era niciun străin.

Era mama mea.

Mama mea, Elena.

Stătea întinsă lângă Sofia, cu mâinile strânse la piept și ochii închiși, de parcă dormea liniștită acolo de ore întregi.

Pentru câteva secunde nu am fost în stare să spun nimic.

Pur și simplu mă uitam la ea.

Mama locuia singură într-un apartament aflat la câteva străzi distanță. După moartea tatălui meu îi dădusem o cheie de rezervă „pentru orice urgență”. Dar niciodată… niciodată nu intrase la noi fără să anunțe.

— Mamă…?

Vocea mea a tremurat.

Ea a deschis ochii speriată și s-a ridicat brusc.

Părea pierdută.

Confuză.

S-a uitat în jur de parcă nu înțelegea unde se află.

— Irina…? a șoptit ea încet. Eu… eu credeam că sunt acasă.

Atunci am simțit cum mi se rupe ceva în suflet.

Nu frica mă lovea acum.

Ci altceva.

O durere grea.

În următoarele zile au urmat analize, consultații și discuții pe care nu credeam că le voi avea atât de devreme.

Diagnosticul a venit clar.

Început de Alzheimer.

Doctorul ne-a explicat că uneori oamenii afectați se întorc instinctiv în locurile unde s-au simțit în siguranță toată viața.

Iar camera Sofiei fusese cândva camera mea.

Același pat.

Aceeași poziție a dulapului.

Aceeași perdea albă cu flori mici pe care mama o alesese cu douăzeci de ani în urmă.

În mintea ei, timpul se amesteca.

Nu venise să facă rău.

Venise să mă caute.

În seara aceea am stat lângă ea pe canapea până dimineață.

Mama ținea în mâini o fotografie cu mine copil și o privea fără să spună nimic.

La un moment dat, Sofia a venit somnoroasă din cameră și s-a așezat lângă ea.

— Bunica, poți să dormi cu mine dacă ți-e frică.

Mama a început să plângă.

Încet.

Ca un copil.

Iar eu n-am mai reușit să-mi opresc lacrimile.

După acea noapte, am mutat-o la noi.

Au fost luni grele.

Uneori mă recunoștea imediat și îmi spunea pe nume.

Alteori mă întreba unde este fiica ei.

În unele zile gătea ciorbă și fredona prin bucătărie ca înainte.

În altele uita unde se află baia.

Dar în fiecare seară intra în camera Sofiei, o învelea și îi săruta fruntea.

— Noapte bună, pui mic.

Iar Sofia îi răspundea mereu:

— Noapte bună, bunico.

Într-o dimineață rece de februarie, mama m-a privit perfect lucidă pentru câteva clipe.

Atât de lucidă încât aproape m-a speriat.

Mi-a luat mâna și a spus încet:

— Îmi pare rău că te-am speriat în noaptea aceea.

Apoi a zâmbit.

A fost ultima conversație adevărată pe care am avut-o cu ea.

Câteva luni mai târziu, s-a stins liniștită în somn.

În camera de oaspeți.

Cu fotografia noastră de familie strânsă la piept.

După înmormântare, Sofia m-a întrebat încet:

— Mami… crezi că bunica mai știe drumul spre noi?

Am strâns-o tare în brațe și am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi.

M-am uitat spre cerul gri de deasupra cimitirului și am șoptit:

— Da, iubita mea. Oamenii care ne iubesc nu uită niciodată drumul spre casă.