Directorul general cel mai rece din oraș rămâne fără cuvinte

Margareta simți un nod în gât, dar nu lăsă să se vadă nimic. O luă pe Dorina de mână și o conduse lângă un scaun moale, în timp ce suna rapid la etajul patruzeci. În timp ce vorbea, o privea pe fetița care își frământa degetele, ținând totuși plicul strâns, de parcă de el depindea lumea.

Când în sfârșit închise telefonul, fața Margaritei era palidă.

— Iulian Barbu te așteaptă sus, Dorina. Chiar acum.

Fetița dădu din cap cu o seriozitate care nu semăna deloc cu cei șapte ani ai ei. Liftul urcă lin, iar ea își vedea reflexia în pereții de sticlă: obrajii roșii, ochii hotărâți, plicul mototolit la piept.

Când ușile liftului s-au deschis, Dorina simți cum inima îi bate în urechi.

Biroul directorului era imens, cu ferestre care lăsau să se vadă tot Bucureștiul. Iulian stătea în picioare, lângă birou, cu brațele încrucișate. Avea chipul unui om obișnuit să dețină controlul, dar ochii îi trădau o curiozitate neliniștită.

Dorina se apropie încet, întinzând plicul.

— Mama a zis că trebuie să-l citiți acum. E foarte important, domnule…

Iulian îi luă plicul. Mâna lui tremura ușor — un detaliu pe care nimeni nu l-ar fi crezut vreodată. Rupse cu grijă hârtia, scoase scrisoarea și începu să citească.

Pe măsură ce parcurgea rândurile, culoarea i se schimba treptat. La final, se lăsă pe spătarul scaunului ca și cum cineva îl lovise în piept.

— Cum… cum o cheamă pe mama ta? — reuși el să întrebe.

— Mioara Cristea — răspunse Dorina, ținându-și respirația.

Un nume care îi zgudui trecutul.

Iulian închise ochii o secundă. Își amintea perfect. O poveste scurtă, tăiată brusc de viață, o iubire de tinerețe pe care o lăsase să plece fiindcă atunci credea că drumul lui e altul. Dar mai ales o promisiune pe care n-o mai respectase niciodată.

Ridică privirea spre fetiță.

— Dorina… mama ta știe că ai venit până aici singură?

Fetița își strânse mâinile.

— Da. Mi-a spus că trebuie să aflați adevărul cât mai repede. A zis că doar dumneavoastră mă puteți ajuta. Și… și că timpul ei nu mai e mult.

Iulian simți cum ceva se rupe în el. O apăsare care îi ținea sufletul închis de ani de zile se fisurase.

Se ridică și se apropie de Dorina. Pentru o clipă, nu mai era directorul rece, omul numit „fără inimă”. Era un bărbat pierdut în propriile greșeli.

— Dorina… scrisoarea asta… tu știi ce scrie în ea?

Ea clătină ușor din cap.

— Doar că mama vrea să o citiți și că… că e despre mine.

Iulian o privi lung. Apoi genunchii i s-au înmuiat, iar vocea i se subție.

— Dorina… scrisoarea spune că eu sunt tatăl tău.

Aerul parcă dispăru din încăpere. Fetița făcu un pas înapoi, surprinsă. Ochii i se umplură de lacrimi mari, tăcute.

— Mama a zis că… poate o să vreți să mă cunoașteți…

Un tremur îi trecu lui Iulian prin tot corpul. Toate certitudinile lui, toată viața ordonată, rece, calculată… se spulberau în câteva secunde.

Făcu un pas spre ea.

— Vreau — spuse el cu o sinceritate brută. — Vreau să te cunosc. Vreau să fiu în viața ta. Și vreau… vreau să o ajut pe mama ta. Oricum pot.

Dorina își șterse ochii cu dosul palmei.

— Atunci… atunci nu am venit degeaba.

În acel moment, Iulian înțelese ceva ce nu-l învățaseră nici facultatea, nici milioanele, nici puterea: că adevăratele decizii mari nu se iau în birouri luxoase, ci în inima unui om.

Se aplecă și o îmbrățișă. Dorina își sprijini capul pe pieptul lui, mică, fragilă, dar cu încredere.

Pentru prima dată după mulți ani, Iulian simți că zidurile lui se prăbușesc… și că în locul lor începe să răsară o nouă viață.

O viață în care nu mai era singur.

O viață în care avea o fiică.

Și o șansă, poate ultima, de a îndrepta ce fusese rupt cândva.