„În seara asta dorm la ea. Nu mă aștepta.”

Bianca a tăcut câteva secunde.

Doar respirația ei tremurată se auzea în telefon.

— Și niște formulare pentru credite făcute pe numele tău.

Valeria a simțit că îi îngheață sângele.

— Ce?

— Sunt aici, în fața mea. Unele sunt semnate. Sau… încearcă să pară semnate.

Valeria s-a ridicat imediat din pat.

— Nu mi-a spus niciodată nimic despre credite.

— Atunci cred că ai o problemă mare.

În fundal se auzeau sirene apropiindu-se.

Valeria și-a tras rapid o geacă peste pijamale și a ieșit din casă fără să mai gândească.

Drumul până în Pipera i s-a părut ireal. Bucureștiul era aproape gol la ora aceea, iar luminile semafoarelor colorau asfaltul ud în roșu și portocaliu.

Când a ajuns, două mașini de poliție erau deja parcate în fața casei.

Alex stătea pe bordură, cu capul în mâini.

Arăta jalnic.

Nu trist.

Nu distrus.

Doar gol.

Un polițist vorbea cu el, iar Bianca stătea la câțiva metri distanță, înfofolită într-un halat crem.

Când a văzut-o pe Valeria, Bianca s-a apropiat imediat și i-a întins un dosar.

— Uite.

Valeria l-a deschis cu mâinile tremurând.

Contracte.

Cereri de împrumut.

Copii după actele ei.

Extrase bancare.

Și o listă de datorii.

Foarte multe datorii.

Sume de zeci de mii de lei.

Pe unele le recunoscu imediat.

Carduri pe care Alex spusese că le închisese.

Altele îi erau complet necunoscute.

— Ce naiba e asta? — a șoptit.

Bianca și-a mușcat buza.

— Nu știam nimic… Jur. Eu nici măcar nu eram cu el.

Valeria a ridicat brusc privirea.

— Cum adică?

Bianca părea acum la fel de obosită și speriată ca ea.

— Alex mă urmărea de câteva luni. Îmi scria constant. Îmi spunea că voi doi v-ați despărțit, că e singur, că suferă. Eu l-am refuzat de fiecare dată.

Valeria a rămas fără aer.

— Atunci de ce ți-a scris că doarme la tine?

Bianca a râs scurt, amar.

— Pentru că voia să te rănească. Și probabil pentru că nu avea unde să meargă.

În momentul acela, ceva s-a rupt definitiv în Valeria.

Nu mai era vorba despre infidelitate.

Era vorba despre un om pe care nu-l cunoscuse niciodată cu adevărat.

Polițistul s-a apropiat de ele.

— Doamnă, partenerul dumneavoastră pare într-o stare foarte proastă. A consumat alcool serios. Dar cred că problema mai mare e alta.

I-a arătat discret dosarul.

— Dacă actele astea sunt reale, trebuie să mergeți dimineață la bancă și să depuneți plângere.

Valeria a dat încet din cap.

Alex s-a ridicat brusc de pe bordură când a văzut-o apropiindu-se.

— Vale… ascultă-mă…

Ochii îi erau roșii și pierduți.

— Tu ai făcut credite pe numele meu?

El a încercat să vorbească, dar cuvintele i se împiedicau.

— Eu… voiam doar să le acopăr înainte să afli…

— Câte?

Tăcere.

— Alex. Câte?

— Aproape 180.000 de lei…

Valeria a simțit că amețește.

— Pentru ce?!

El și-a trecut mâna prin păr.

— Pariuri. Crypto. Datorii… Am încercat să recuperez banii.

Bianca a închis ochii dezgustată.

— Dumnezeule…

Alex a făcut un pas spre Valeria.

— Te iubesc, jur că te iubesc…

Valeria a izbucnit într-un râs scurt și rece.

— Nu. Tu iubești doar oamenii care te salvează de consecințe.

Cuvintele l-au lovit mai tare decât orice țipăt.

Pentru prima dată, părea cu adevărat speriat.

Dar era prea târziu.

Dimineața, Valeria era deja la bancă împreună cu un avocat recomandat de sora ei.

A urmat o lună de haos.

Plângeri.

Verificări.

Conturi blocate.

Semnături analizate.

Poliție economică.

Și în tot timpul acela, Alex a încercat să revină.

Cu flori.

Mesaje.

Plâns.

Promisiuni.

Uneori amenințări.

Alteori disperare.

Dar Valeria nu s-a mai întors niciodată.

A aflat ulterior că Alex pierduse aproape tot la jocuri online și platforme dubioase de investiții. Mințise pe toată lumea. Prieteni. Familie. Colegi.

Ea fusese doar ultima persoană de la care mai putea stoarce ceva.

Procesul a durat aproape un an.

Dar într-un final, majoritatea datoriilor frauduloase au fost anulate.

În ziua în care a primit confirmarea oficială, Valeria s-a dus singură la o cafenea mică din centrul vechi.

Și-a comandat o cafea și o felie de cheesecake.

Apoi și-a deschis telefonul.

Ultimul mesaj de la Alex era încă acolo.

„În seara asta dorm la Bianca. Nu mă aștepta.”

Valeria l-a privit câteva secunde.

Apoi a șters conversația.

Definitiv.

Chelnerița a venit zâmbind.

— Mai doriți ceva?

Valeria s-a uitat pe geam, la oamenii grăbiți și la lumina caldă de primăvară care începea să umple străzile.

Și pentru prima dată după foarte mult timp, a răspuns sincer:

— Nu. Cred că acum am exact ce-mi trebuie.